N-am exultat de bucurie când ministrul agriculturii liberal, Decebal Traian Remeş, a fost înfăţişat întregii suflări româneşti primind un plic cu bani de la un alt fost ministru.
N-a fost pentru mine decât confirmarea sumbră că trăim într-o ţară de bandiţi, o ţară mafiotică, fără ruşine şi fără demnitate. O ţară în care miniştrii nu se comportă după alte legi decât dealerii de droguri de după blocuri.
O ţară în care oamenii cinstiţi mai pot fi aflaţi doar între cei fără conturi şi căsoaie, cei care abia se descurcă de la o lună la alta. Ce mizerie de vremuri am apucat să trăim! După ce am scăpat de dictatură, după ce am crezut că putem respira liber! Mai mult, ce dezamăgire cruntă că răul naţional nu vine doar de la PSD şi Iliescu, cum am crezut timp de un deceniu, ci şi de la cei în care crezuserăm până atunci ca în sfânta Evanghelie.
Nu mi-am răcit eu gura timp de zece ani în favoarea singurului partid care mi se părea demn să conducă România, Partidul Naţional Liberal? Nu i-am criticat permanent pe democraţi în favoarea aceloraşi liberali în cadrul alianţei D.A.? Cineva îmi scria deunăzi pe forum: „Loveşti, ca şi Eminescu, în liberali, cuprins de aceeaşi orbire“.
Dincolo de comparaţia flatantă şi total nemeritată, nu este deloc adevărat. De fapt, cu liberalii trăiesc un vis urât. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Îmi spuneţi: toţi sunt la fel, din toate partidele, toţi iau mită, toţi se-ngrijesc doar de averile lor obscene, de viloaiele şi Rolex-urile şi Rolls-Royce-urile şi top-modelele lor, de cretinismul şi scârboşenia din capetele lor de oameni fără suflet, fără valori spirituale şi fără onoare. O fi aşa, dar la liberali nu m-am aşteptat.
Ei însemnaseră pentru mine singurul nucleu progresist din România ultrastângistă şi reacţionară. Iniţial am scris elogios chiar şi despre Tăriceanu şi guvernul său,
