A fost odată ca niciodată. A fost o vreme cînd se spunea că hîrtia suportă orice, dar în fapt lucrurile nu stăteau deloc astfel. Pe hîrtia imprimată nu răzbeau toţi termenii folosiţi în limbajul oral, iar restricţiile din dicţionar erau, grosso modo, respectate şi în literatură. Excepţiile se puteau ivi spre a contura vorbirea unor personaje, cîteodată cu iscusite ocoliri sau perifraze. Leanca văduva (I. L. Caragiale, Justiţie) nu citează ad litteram ofensa ce i-a fost adusă, ci o drapează în straiele decenţei: "Onoarea mea, domn^ judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi" (s.m.). Procurorul trib. x... (I. L. Caragiale, Telegrama), în raportul adresat ministrului Justiţiei, relatează că "Dama [...] urcat birje un cal plecînd degrab huiduită di toţi trii şi cu vorbe triviale incapabile a vi le reproduce" (s.m.). Un meşter al camuflării termenilor obsceni se va dovedi, mai tîrziu, Sadoveanu: "Cînd iese hogea în drum pentru treaba cea mică, apoi se-ndeamnă lîngă el tot satu^ cu cea mare... Căruţaşul nostru s-a veselit numaidecît de vorbele groase şi naive ale tătarului, pe care eu nu le pot reda decît cu eufemisme. (Ostrovul lupilor). în proza 24 iunie a aceluiaşi, blestemele Rarucăi evocă "intimităţile cele mai ascunse ale rudarului nevăzut, dîndu-le destinaţii uluitoare", iar autorul comentează cu un zîmbet bine dozat: "Vocabularul rudarilor, pe care mă sfiesc să-l reproduc (s.m.), însă nu mă sfiam să-l ascult, revenea cu amploare şi c-o artă de o sumbră şi antică măreţie."

Astăzi, asemenea "sfieli" aparţin de multişor trecutului, iar cuvintele absente din dicţionar apar nestingherit în proză şi în poezie, pătrunzînd sub forma citatelor şi în critica literară. Căci ar fi curată ipocrizie să-i pretindem cronicarului unei cărţi mai multă rezervă decît autorului ei, altfel spus o "trădare" a operei al cărei timbru şi-a propus să-l capteze. I-