Probabil că cel mai cunoscut - şi aproape tot pe-atît de nesuferit, în bună parte din cauza supra-tocirii lui şcolare - titlu muzical de la noi este Concert din muzică de Bach. Apariţia lui marchează, între războaie, o opţiune. Nu pentru muzica de fond, susţinînd discret calme existenţe burgheze, pentru care seratele cu pian sînt maximul de infuzie artistică la care pot spera, ci pentru o muzică bolnavă, de decor neurastenic, o muzică verde-fiere, moştenită direct de la Bacovia. Muzica de cafenea, asociată oriunde aiurea cu după-amiezele de Kaffe und Kuche, în care ce se poate întîmpla rău, îşi păstrează, la noi, pînă la o eventuală reabilitare, eticheta cîştigată în simbolism: o muzică barbară, a locurilor pustii, unde nebunia devine poem simfonic.

Înainte, în jumătatea romantică a secolului, muzica a fost, mai ales, una de luptă. Marşurile pe care înaintau curcanii lui Alecsandri, jelaniile străbătute de un paradoxal fior mobilizator, la Goga, cîntecele de vitejie ale lui Coşbuc dau tonalităţile unei veritabile fanfare literare. Între muzica de tobe şi cea de clavir, între bubuitură şi strangulare scîrţîită, numai bună de întins nervii măcinaţi de ploi, depresii, astenii, singurul intermezzo liric îl asigură, bunăoară, Şt. O. Iosif, cu nişte muzici pastorale, de talăngi şi tilinci, de buciume şi de tulnice. Oricum, nimic mai mult decît un decor.

Muzica îşi cîştigă o glorie trecătoare şi, după aceea, ironizată des, cu instrumentalismul lui Macedonski. O muzică de clopot, la a cărei măsură trebuia să se conformeze poezia. Undeva peste, în sferele îndepărtate ale non-înţelegerii, unde muzica, deşi respinge - "castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gîndire!" - tot ce ţine de impurele senzaţii, se transmite tot printr-un fel de senzorialitate, e filozofia muzicală a lui Barbu. O filozofie, de fapt, supramuzicală, ca gasteropodele. Muzica de prăbuşire, de "î