Trebuie sa incep cu o marturisire: rubrica de fata imi aloca cinci mii de semne, cu o marja de eroare redusa. N-am nici o plangere in sensul asta, dimpotriva.

Insa, daca te ambitionezi sa scrii in cinci mii de semne despre poetul Emil Brumaru, mai mult, despre acel om cu care te intalnesti pe scarile unei edituri, cu care stai la o masa, cu care petreci povesti, vreme de doua ore, in vreo livada de ciresi sau cu care faci schimburi de mesaje pe messenger pe subiecte dintre cele mai delicate, cele cinci mii de semne iti creeaza din start un anume gen de claustrofobie. Spatiul e prea ingust. Povestile sunt prea rotunde si in continua expansiune. Ai impresia ca e imposibil sa le inghesui pe toate acolo, fie si reducandu-le la o fraza.

N-o sa mai trec aici prin biobibliografia lui Emil Brumaru, caci sunt convins ca mai toti cei care citesc textul de fata au trecut pe-acolo, o cunosc macar partial. Asa ca ma duc direct catre prima amintire personala, din urma cu cativa ani buni, pe vremea cand eu abia indraznisem sa public cel dintai roman. Iar el venea cu tot mitul, nu numai local, dupa el. La o lansare de carte, daca imi amintesc bine. Si a reusit performanta sa ma faca sa trec, in numai un minut, de la toata pretuirea pe care mi-o creasera lecturile din opera sa la o antipatie acerba. Iar asta pentru ca, dupa ce am facut cunostinta, poetul s-a asezat langa mine si sotia mea, ne-a privit lung, apoi i-a zis nonsalant: "Nu-mi spune ca esti casatorita cu asta! Nu vezi cum arata?". Emil Brumaru rade cand ii aduc aminte de moment si de frustrarile semiadolescentine pe care mi le-a creat, spunandu-mi senin: "Pai, ce: tu nu stii cum sunt eu?".

Pe-atunci nu stiam. Am inceput sa stiu mai tarziu, cand redactorii de la editura care lucrau la vreo carte de-a lui mi se plangeau ca-i un om foarte dificil. Dupa cateva zile, aceiasi redactori il ridicau in s