În analele istoriei literaturii române va rămâne ca o faptă ruşinoasă încercarea unor tineri critici literari de a-l minimaliza pe Gheorghe Grigurcu. Şi aceasta nu pentru că Gheorghe Grigurcu are o vârstă care impune respect (s-a născut la 16 aprilie 1936), ci pentru că este un mare scriitor. Putea să facă parte şi din altă generaţie (chiar şi din cea mai recentă) şi tot ar fi meritat admiraţia noastră. Admirăm în literatură unicitatea şi nu apartenenţa la un sindicat al succesului. (De altfel, putem observa că unele generaţii, mai puţin favorizate de loteria eredităţii, îşi "cumpără" scriitori de valoare din alte generaţii, aşa cum unele cluburi de fotbal îşi cumpără fotbalişti din alte ţări).

Este adevărat că în ultima vreme extraordinarul critic de poezie de altădată a devenit mai puţin exigent, analizând solemn producţiile unor autori mediocri ca Gellu Dorian sau Petre Got, el care tratează cu o intransigenţă aristocratică până şi poezia lui Nichita Stănescu. Dar poate s-a plictisit să tot evalueze producţia curentă de versuri, poate că inepuizabilul său talent se manifestă acum în cu totul altă direcţie, de exemplu în aceea a instaurării unei noi ordini morale în literatura română. Sau în scrierea propriilor sale versuri, toate de o "delicateţe infinită" (expresia îi aparţine lui Emil Brumaru). Sau în desfăşurarea unor polemici de o desăvârşită eleganţă, şi totuşi nemiloase, făcându-te să te gândeşti la un duel în care cineva şi-ar împuşca adversarul cu gloanţe de argint.

Cu totul şi cu totul cuceritoare este o recentă carte a sa, imensă (500 de pagini format mare), caleidoscopică, intitulată Fişele unui memorialist. N-a mai apărut de mult la noi o asemenea carte, care instruieşte şi delectează deopotrivă. O putem citi de la prima pagină la ultima şi invers, o putem citi pe sărite, o putem reciti de mai multe ori, captivaţi de spectacolul personalită