N-a vrut să fie decât scriitor - Michel Déon, încă din adolescenţă, încă din prima tinereţe - şi nu se poate spune că n-a izbutit, deşi a fost şi un bun jurnalist. Cartea se subintitulează "récits" şi este una, cu adevărat, a unui excelent povestitor, cu destule pagini de călătorii, e drept că mai puţin pasionante decât celelalte - esenţialul - reconstituiri nervoase, ades polemice, ale unei vieţi literar-artistice, pline de întâlniri, de mici şi mari, de tot felul, evenimente.
Sondez oarecum la întâmplare - de "ales" e mai greu...
"La ce epocă oare a trebuit Dali să-şi taie mustăţile? În anii '50, au fost arma secretă necesară recuceririi celebrităţii. Petrecuse războiul în Statele Unite iar Europa îl uitase. Genul de celebritate de care Dali era înfometat prezintă un revers - nu poţi să o laşi să se răcească, fără a risca să o pierzi complet. De la întoarcerea sa în Franţa, a înţeles că trecuse moda canularelor suprarealiste. Prin 1930, trebuiau exasperaţi burghezii, dar prin 1950 criteriile scandalului erau mult diferite de cele vechi... Bătrânei Europe, înăcrite, geloase, bănuitoare cu un artist rămas atâta vreme în juna Americă, el îi oferea provocări de un alt tip, mult mai insolente - se declara acuma monarhist, catolic apostolic şi roman, necondiţionat admirator al lui Velásquez... Destul şi prea destul ca să-şi facă duşmani pe vechii săi prieteni suprarealişti. Probabil că presa l-ar fi asasinat dacă nu s-ar fi decis să arboreze o pereche de mustăţi extraordinare, care să deturneze atenţia de la ce propoziţiile sale aveau cu adevărat revoluţionar..."
Istoria-istorie şi cea literar-artistică, interpretată prin mijlocirea mustăţilor lui Salvador Dali, când rase când arborate înşelător-provocator. O bună mostră de Michel Déon în clipele inspirate.
Un salt apreciabil - de la Dali la Françoise Sagan, al cărei naş literar este s
