Nicolae Breban, susţinut de o neobişnuită vitalitate şi de o irepresibilă poftă de scris, ce l-ar face invidios pe oricare scriitor, dacă nu cumva îi şi face pe cei mai tineri, înregistrează în ultimul deceniu o dublă victorie. Prima este încheierea unei tetralogii memorialistice, intitulată Sensul vieţii pentru a anunţa tema majoră a confesiunii şi a meditaţiei, ale cărei părţi au apărut ritmic, fără nici un fel de sincope: Memorii I, 2003; II, 2004; III, 2006; IV, 2007, toate apărute la Editura Polirom. A doua victorie o reprezintă finalizarea tetralogiei epice dedicate temei puterii, pusă într-un context actualizat postdecembrist şi situată în mediul ardelean al Clujului: Ziua şi noaptea (1998), Voinţa de putere (2001), Puterea nevăzută (2004, reeditat în 2007) şi un al patrulea volum, ce se va intitula probabil Jicquidi, după numele unuia dintre personaje, volum încheiat, în curs de apariţie până la sfârşitul acestui an. Ficţiune şi autobiografie sunt, în creaţia epică brebaniană, două direcţii distincte, cu mize nu la fel de mari. Nicolae Breban face o netă separaţie între ele, pretinzând oricărei mari opere de ficţiune ieşirea din biografic. Scriitorul are mistica Operei, construită după un principiu cosmogonic, caracterizată de unitate profundă, coerenţă, monumentalitate, invenţie epică şi creaţie de personaje. Prolificitatea este semnul exterior al harului, o condiţie absolut necesară pentru ca un Univers cuprinzător să ia naştere şi să se desfăşoare pe o diversitate de planuri: social, moral, psihologic, politic, filosofic - în sensul unei modernităţi a problematicii (seducţia puterii, relaţia maestru-ucenic, mereu reluată în cele mai diverse situaţii, alienarea, destinul, vinovăţia, demonismul dostoievskian al individului).

Cele patru volume de memorii se organizează în jurul unor etape biografice: criza din anii de formaţie, tinereţea bucureşteană (1