Ar fi nedrept pentru ambele părţi să afirmăm că, în ceea ce priveşte necesara recuperare literară a regimului comunist, scriitorii basarabeni s-au mişcat ceva mai bine decât cei din dreapta Prutului. Buna orientare tematică s-a produs mai degrabă simultan - sau oricum concordant, prin paşi succesivi - în România şi în Moldova, cu egale întârzieri şi cu asemănătoare perioade de rătăcire. Succesul lui Vasile Ernu, de pildă, e - orice s-ar spune - altceva decât o binevenită mănuşă aruncată inspiratelor tatonări româneşti postrevoluţionare (de la Cartea roz a comunismului până la istoriile personale ale cvartetului Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir sau romanele amprentate sociologic ale lui Dan Lungu). Ne place sau nu ne place, vorbim despre cazuri, contexte, experienţe, mize şi - în fond - state radical diferite. Remarcabile, de bună seamă, cărţi cum ar fi Născut în URSS nu îi absolvă pe prozatorii noştri de misiunea lor, subînţeleasă în ultimii optsprezece ani. Misiune pe care, evident, o pot accepta, o pot refuza, dar nicidecum delega. Sau pasá, nonşalant, mai departe.

Am făcut toată această buclă preliminară pentru a feri recentul roman al lui Iulian Ciocan - Înainte să moară Brejnev - de o eventuală lectură prea politic-empatică. De o ipotetică retroversiune grăbită - exagerez, desigur - care l-ar putea preschimba într-o autohtonă, inconştientă, priveghere ceauşistă sau dejistă. Cu atât mai mult cu cât în corpul cărţii, în povestea ei secţionată nuvelistic, Brejnev însuşi e prezent parcă doar - iertaţi-mi discretul cinism - ca să moară. El nu este propriu vorbind un personaj, ci o atmosferă, un mod de existenţă, o formă subtilă de legitimare. Dispariţia lui fizică are tocmai darul de a clătina un mit infantil şi nimic mai mult. Ceea ce contează, ceea ce rămâne e aerul fetid al cartierelor sovietice, plin de vorbe întortocheate şi de viziuni culpabilizante.