"Ce se citea la noi cu secole în urmă? Reconstituirea unei vechi biblioteci aruncă, implicit, un fascicul de lumină asupra civilizaţiei medievale româneşti, depozitară a unor resurse nefructificate încă integral. O bibliotecă poate reflecta fidel mentalitatea unei întregi epoci, dar şi personalitatea unui colecţionar, după cum filele îngălbenite de vreme au supravieţuit pe rafturi într-un memorial sui-generis. Un jurnal de lectură insolit, a cărui devoalare induce cititorului de azi veritabile delicii bibliofile". Iată promisiunea pe care Eugen Pavel o face în introducerea cărţii-studiu Între filologie şi bibliofilie, apărută de curând la Editura Biblioteca Apostrof din Cluj. Un asemenea demaraj îşi seduce imediat cititorul. Dar îşi onorează, oare, Eugen Pavel promisiunea? Răspunsul este şi da, şi - în acelaşi timp - nu. Pe de-o parte suntem cuceriţi pentru că, dincolo de precizia ştiinţifică şi riguroasă cu care îşi expune datele, de o importanţă considerabilă în domeniul lor, vocea eseistică este fermecătoare şi personală în argumentarea istorico-literară. Iar aceasta fiindcă reuşeşte să evite ariditatea unei obişnuite lucrări de cercetare în domeniul limbii şi literaturii vechi româneşti. Pe de altă parte, însă, avem de-a face mai puţin cu un jurnal de lectură, cât cu o adevărată operă de cercetare. Un studiu minuţios şi pasionat al ceasloavelor prăfuite, al literaturii vechi, al primelor forme de limbă literară.

Astfel, volumul conţine trei eseuri fără o legătură tematică directă între ele, ceea ce le conferă o prospeţime individuală. Eseuri care aduc informaţii importante pentru bibliografia veche românească cum este - în primul rând - descoperirea unei cărţi neştiute din vasta bibliotecă a lui Constantin Cantacuzino (colecţie considerată cea mai vastă din Europa Orientală a secolului al XVII-lea) : o elegantă ediţie în limba latină din Toma d'Aquino apăr