Apartamentele de bloc si garsonierele confort III sau IV din caminele de nefamilisti apar rar sau deloc in filmele noastre produse inainte de 1990. Ele sunt insa prezente in proza romaneasca a acelor vremuri, alaturi de cladirile vechi, nationalizate, in care traiesc fostii proprietari si chiriasii noii oranduiri. Este o lume stranie. Adevaratii stapani ai imobilelor nu inteleg mare lucru din ceea ce li se intampla, nu pot renunta la normele de conduita, educatie, civilizatie si sunt realmente oripilati de regulile proletare aduse de chiriasii care se poarta ca niste badarani: trantesc usile, vorbesc tare si spioneaza, tragand cu ochiul pe gaura cheii ori ascultand pe la usi. Nu este o lume de povestit, ci de descris.
Observatia - absenta epicului, inlocuirea sa cu textura, cu canavaua pe care se brodau faptele - s-a transformat in acuza fara ca vreo minte luminata sa se intrebe de ce s-a petrecut acest transfer in anii '70 si in urmatorii. In fapt, acest transfer incepuse mai demult, inca din anii '60, cu autorii de proze scurte, axate pe un fapt marunt de viata, luat insa doar ca pretext pentru a pune sub microscop o intreaga lume. Aici descoperim pentru prima oara lumea pe care, dupa spusele lor, comunistii voiau sa o arunce la lada cu gunoi a istoriei. Spre a semnifica inumanul noii oranduiri, personajele, mai toate, fac parte din patura medie, "fostii" nu sunt nici mari proprietari de terenuri, nici industriasi de mare faima si opulenta, ci functionari, profesori, tarani mijlocasi, comersanti cu magazine minuscule in care se gasea orice - de la ace si mosorele de ata colorata pana la cafea rasnita pe loc, acadele sau carbuni de foc si gratar.
In principal, ei sunt victimele noii oranduiri. Traiesc, mutati pe la subsoluri sau in poduri, in propriile lor case sau sunt obligati sa imparta cu altii baia, bucataria, holurile. Copiii lor sunt ves
