Ma numar printre sustinatorii ideii ca limba pe care o vorbim, fiind un organism viu, trebuie lasata sa evolueze natural.
Intrebarea care se impune - "Fara limite?" - are un raspuns foarte simplu, caci poate fi dat in interiorul aceleiasi metafore. Nici un organism viu - de pilda, propriul nostru corp - nu e bine sa fie lasat sa creasca in mod necontrolat. Daca-ti creste parul, oricat de lung, si-ti place asa, e in regula, chiar daca unii dintre cei din jur ar putea fi intrigati. Dar cresterea unghiilor trebuie sever limitata - si nu doar din cauza unor conventii sociale, ci din mult mai simple ratiuni practice: nu prea mai poti face nimic cu mainile daca ai unghii de peste doi centimetri. Decat sa te scarpini. In fine, daca este in principiu neamendabila cresterea parului, iar cea a unghiilor - acceptabila in niste limite inguste, cu totul altfel stau lucrurile in cazul cresterii unei tumori...
Exact la fel stau lucrurile in ceea ce priveste evolutia limbii: exista tendinte carora nu li se poate reprosa decat, cel mult, estetica, criteriu fatalmente subiectiv; altele care ridica probleme de ordin practic si altele de-a dreptul canceroase.
Dar, tot ca si in cazul organismului uman, nici aici nu poate fi impusa cu forta vreo regula. Daca omul nu vrea sa-si trateze o buba, el nu poate fi obligat, ci trebuie convins ca e spre binele lui. Iar in domeniul lingvisticii, criteriile scolastice sunt ultimele care ar putea fi luate in discutie. Mai ales ca si ele sunt, de regula, discutabile: e greu sa convingi oamenii ca "baldabac!" sau "carmaz" sunt de origine latina, de aceea trebuie scrise cu "a"...
Nu reguli trebuie fluturate pentru a convinge oamenii sa vorbeasca asa cum trebuie - ci logici. "Scriind" are doi de i nu pentru ca asa a decis Academia, ci pentru ca se pronunta cu doi de i, ba inca in silabe separate.
"A place" sau "a placea"
