Analizele consacrate marilor autori pot da uneori senzaţia de saturaţie. S-ar părea că totul a fost spus în privinţa lor, nerămînînd de făcut celor ce se mai încumetă a-i aborda decît calea suficient de ingrată a repetiţiei care lesne se înfundă în encomiu convenţional, în didacticism. De facto însă, marile creaţii sînt inepuizabile. Ele stau, precum totalitatea producţiilor literare, sub semnul mutaţiei valorilor estetice, astfel încît alte şi alte perspective le pot exploata în funcţie de evoluţia ineluctabilă a conştiinţei literare ca şi, evident, de senzorii estetici şi de abilităţile speculative ale comentatorilor. în cazul lui Eminescu, amplele interpretări ale lui G. Călinescu păreau anevoie de depăşit. Dar I. Negoiţescu, Edgar Papu, C. Noica, Ioana Em. Petrescu, Elena Tacciu şi alţii au dovedit cu prisosinţă că nici măcar în această situaţie excepţională nu există un blocaj. Cîte lucruri imprevizibile, de la asociaţiile cele mai temerare pînă la fine disocieri de nuanţă, n-au apărut asupra lui I. L. Caragiale şi chiar asupra "primitivului" Creangă? Arghezi se află într-o poziţie intermediară. Beneficiind de cîteva substanţiale eseuri, în frunte cu cele semnate de Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Alexandru George şi Nicolae Balotă, autorul Cuvintelor potrivite (ca şi de altminteri Blaga ori Sadoveanu) e încă departe - se vede cu ochiul liber - de momentul unui "preaplin" al criticii. Vastitatea producţiei sale ca şi prodigioasa complexitate a acestuia reclamă însă investigaţii, opinii, discuţii (fie şi în contradictoriu), dă semne de nerăbdare. O interesantă contribuţie în acest sens a adus-o de curînd Lazăr Popescu, care a găsit de cuviinţă a purcede la o lectură a lui Arghezi prin grila lui René Girard. Admirator al ambilor termeni de bază ai scrierii d-sale, criticul porneşte de la o afirmaţie a lui Girard, potrivit căreia, uneori, s-ar putea înv