6 decembrie 2000

*

E locul pustiit de amintire.

Prea multe sfărmături de oase

Pe orice prag îşi află dăruirea.

Stăpânii tremură pentru ei înşişi

La fel ca slugile, goniţi

într-o lume ce am putea să o numim cealaltă.

Dacă mai rămâne ceva,

E îngenuncherea pentru a cerşi o lacrimă.

Nu e durerea împlinirea fericirii?

O fericire abia acum înţeleasă,

Când ai ajuns acolo unde

Nimic nu mai doare.

*

Sunt oamenii ca fiare ce îşi înfig

în suflet dinţii.

Totuşi o inimă de sus (Hölderlin)

Bate încă pentru ei, chinuită de bunătate.

Şi poezia le dă porunci de har

în necunoaşterea ce îi bântuie.

Aşa seacă şuvoiul

Produs de dorinţele de moarte.

Un fast de încoronare

înghite vrăjitor muritorii.

7 decembrie 2006

*

Nimeni din cei ce au fugit din pământ

Nu mai ştie ce corp a avut,

Ce alt corp i-a fost geamăn,

Că fără vrerea sa a fost neputinţă.

Vedeţi bucăţi de carne

Hrănesc norii

Şi-i fac să devină fericiri lacome,

Generoase creaţii,

Dar cine mai poate să-şi dea seama

în care nor s-a întrupat,

Şi acum zboară din sine în sine,

Cuminecătură de azur şi facere

A învierii.

8 decembrie 2006

*

Nesătulă privirea se aruncă

Peste ceafa zeiţei

Şi o sărută până la delir,

Invizibil o sărută,

Căci nu i-a fost dată

Să poarte o aşa cruce a bucuriei

Pe acest pământ al nimănui.

Puternică suia lumina

în cel îngropat pe când privirea

îi era sfâşiată de aurul

Părului sfânt ce se îndepărta

Fără să se oprească

Sau prea mult oprindu-se,

Căici o clipă poate să fie

Plină de spaimă frumoasă,

Clipă de