Numele Sergio Leone aduce imediat în discuţie genul pe care l-a lansat, westernul spaghetti, adulterare parodică, de ironie şi kitsch, destul de corozivă pentru ceea ce a fost mitul pionierului, a cowboyului rătăcitor pînă la el, dar şi trilogia americană care cuprinde A Fistful of Dollars (1964), For a Few Dollars More (1965) şi The Good, The Bad and Ther Ugly (1966), filme esenţiale pentru istoria genului însă uşor datate astăzi. Pe aceeaşi linie a mitologiilor americane merg şi Once upon a Time in the West (1969) despre cucerirea Vestului sălbatic şi A fistful of Dynamite (1971) despre revoluţia mexicană. Însă, filmul care l-a consacrat şi care se distanţează net de tot ce a făcut regizorul pînă la el este Once Upon a Time in America, ultimul său film, înscriind mitul American în perioada anilor nebuni, anii '30 ai prohibiţiei, gangsterismului şi rag-time-ului, a luptelor sindicale, a unui boom economic, dar şi a crashului din 1929. I-a luat aproape 15 ani regizorului să facă acest film, ultimul al carierei sale, filmul a plutit ca o obsesie în jurul lui, aşa că pelicula are propria ei epopee.

Este un basm aşa cum îl arată titlul? Basmele se termină întodeauna cu happy end, ori nu este loc decît pentru tristeţe în filmul lui Sergio Leone, o poveste la fel de veche de cînd lumea despre prietenie şi trădare. Intrăm pe poarta visului în filmul său, cum regizorul declara într-un interviu, a visului american care se amestecă la nesfîrşit cu visul lui Noodles gangsterul newyorkez, provenind dintr-o familie săracă din ghettou şi cu visul lui Sergio Leone însuşi: "Particularitatea opiului este de a fi un drog care te face să-ţi imaginezi viitorul ca trecut. Opiul creează viziuni ale viitorului. Celelalte droguri nu te fac să vezi decît trecutul. În timp ce Noodles visează cum ar putea fi viaţa lui, imaginîndu-şi viitorul, îmi dă ocazia, mie, regizor european să vise