In buna masura, receptarea unei "autofictiuni" ca Luminita, mon amour* a fost si va ramane dominata de o reactie omeneasca, legitima: solidarizarea cu victima feminina si repulsia fata de agresorul scriptural, care contureaza in carte un portret in aqua forte al fostei sotii - si casnicii.
Daca avantajul "gradului zero al literaturii" obtinut de Cezar Paul-Badescu sta in exploatarea masiva a istoriei sentimentale si familiale prin care a trecut, efectul de bumerang este la fel de predictibil. Nu poti lua atat de mult si atat de brut din viata cu un om apropiat pentru ca apoi, odata publicata cartea, sa interzici orice lectura in cheie biografica, pe considerentul ca ai facut literatura.
Nu toti cititorii cunosc insa dedesubturile din care a iesit acest roman. Ma numar printre fericitii ignoranti care nu stiu cum e de fapt Luminita; si, nestiind, pot evalua cartea ca un produs literar. Miza autorului aceasta a si fost: ca, scotocind prin propriile rufe murdare, sa realizeze nu un document, un proces-verbal al divortului sufletesc si legal, ci o poveste inveninata si amara. El aspira, intr-un mod vizibil sau, oricum, usor detectabil la o anumita conditie de generalitate: istoria traita e astfel scrisa incat sa aiba o morala implicita. Lasand deoparte, deocamdata, detaliile scabroase, sa recunoastem ca paginile finale respira o mare tristete, cu toata senzatia de libertate recastigata: "Atmosfera din casa noastra devenise de nerespirat, asa ca, atunci cand mi-a spus ca doreste sa ne despartim, am avut un prim moment cand m-am simtit usurat. Gata cu certurile zilnice. Cu fricile, cu fobiile si cu atacurile ei de panica. Cu traiul alaturi de persoana aceea toxica. Gata! Lunga mea penitenta luase sfarsit. (...) Acum ceea ce ma copleseste este doar un imens sentiment de rusine. Asta e: cred ca la sfarsitul vietii o sa fiu un umil colectionar de rusini si a
