Toamna sau primăvara lui 2002. Mă cheamă Cornel Nistorescu în biroul lui de la Evenimentul zilei. E fum mult, Nistorescu se vede în ceaţă şi doar pe jumătate. Îl acoperă maldăre de plicuri nedesfăcute şi pachete. Se uită la mine preţ de cîteva secunde, aşa cum făcea Nistorescu de obicei, cînd nu ştiai dacă e de bine sau de rău. Oftează şi mai aprinde o ţigară.
- Auzi, bătrîne...
Aud. S-ar putea să fie de bine.
- Hai să dăm drumul la o serie de interviuri cu ăştia care au făcut avere şi tot mai aleargă după bani: Ţiriac, Cataramă... Să vedem cum au făcut banii, ce-au pierdut, ce le-a rămas. Înţelegi tu...
Înţeleg. Tema îmi place. Dau zece telefoane, mă împrietenesc cu asistenta lui Ţiriac şi programez un interviu pentru luna următoare. Între timp încep să citesc despre personaj: interviuri mai vechi, poveşti de-ale lui Ilie Năstase despre el şi despre ei. Aflu istorii cu Maurer, căsnicii ratate, avioane personale, afaceri pe trei continente, vînători în savană, colecţii de maşini. Omul din el nu există pe nicăieri. Interviurile sînt interesante, Ţiriac a văzut multe, dar nu lasă pe nimeni să-l vadă. Prevăd că voi da chix.
În ziua interviului ajung la 8,30 în faţa vilei din Primăverii. E mare şi urîtă. Interiorul mi-aduce aminte de imaginile văzute în filmele de arhivă cu soţii Ceauşescu. Explicaţia e simplă: Ţiriac stă în fosta vilă a lui Maurer şi n-a schimbat prea multe. Coboară, ne salutăm, o menajeră îmbrăcată în costum bleu ca personalul din hoteluri mi-aduce o cafea fără zahăr. Sînt anunţat că am la dispoziţie doar o jumătate de oră. Praf. Interviul e ratat, întrebările mi se par stupide, dar nici omul n-are chef de vorbă. Rosteşte rar, plictisit şi convenţional. Îmi dau seama că n-am cum să smulg o poveste de viaţă, aşa că mă reorientez rapid şi încerc să-l fac să vorbească despre el. Ţiriac-omul. Vast program! Chix, aşa cum a
