Am auzit şi de la alţii; mi s-a întîmplat şi mie. Cînd, plină de aşteptări, poate prea roz idealiste, am intrat într-o biserică, tatonînd tema credinţei, am dat peste o atmosferă mai curînd birocratică. Din toate colţurile, mă pîndea o disciplină încruntat-mieroasă căreia îi ignoram cu totul pretenţiile. Femeia de la pangar, doamnele din comitet, enoriaşele cu vechime erau cu ochii pe orice nou-venit. Te îndrumau mai dulce ori mai aspru, dar întotdeauna magisterial, unde şi cum să stai, în ce ordine să săruţi icoanele, pe ce scaune să nu te aşezi; îţi dădeau pernuţa pe care să îngenunchezi, basmaua cu care să-ţi acoperi capul, ordinul să nu cumva să stai în partea dreaptă a bisericii, senzaţia că nu eşti mai niciodată în regulă. O vreme am considerat că toate aceste exigenţe ţin totuşi, în formalismul lor, de ordinea rituală; m-am supus aşadar cu conştiinciozitate şi chiar cu entuziasmul nou-venitului. A le împlini cît mai corect, cît mai abundent mi se părea că îmi sporeşte capitalul de credinţă. De la o vreme am simţit totuşi că acest balet pios - atît de strict codificat şi controlat, atît de sieşi suficient şi muţumit de sine - e stingheritor. Noroc că am întîlnit şi alte variante de comportament bisericesc. Predicile părintelui Galeriu şi dăruirea ceremonială cu care slujea, armonia artelor liturgice, de tradiţie bizantină, pusă fără greş în operă la Stavropoleos, mi-au sugerat, viu şi efectiv, ceea ce aflasem pe cale livrescă şi aşteptasem în zadar, pînă atunci, să întîlnesc. Anume că geometria ritualului liturgic îi cuprinde pe credincioşi într-o vastă mişcare de ordin simbolic; că formele rituale - conştient împlinite - îi fac să colaboreze cu tagmele angelice la liturghia tuturor treptelor lumii, că îi fac să participe sacramental la unitatea Celui care se împarte tuturor. Fără această concordanţă - pe care credinciosul o are de actualizat în sine însuş