Acum cîteva zile am trecut prin Pantelimon şi-am văzut blocul copilăriei mele: în picioare încă. Încă, pentru că-mi pare că-s vreo mie şi ceva de ani de la cravata de pionier, de la prima fată care m-a luat de mînă (exact aşa, nu invers!) şi primul cutremur, de circa 7,2 grade pe scara Richter, din viaţa mea de decreţel.
A trecut un mileniu, iar asta se vede pe voi toţi, foştii mei vecini. Acum aveţi riduri, în loc de coşuri, blugi originali, în loc de imitaţii de la Galeria Modei, curea cu mult mai largă şi copii care seamănă îngrijorător de mult cu voi, cei pe care vă ştiam. De partea tinereţii voastre depun mărturie doar etajele superioare ale blocurilor, încă neatinse de branduri, vopsele noi sau rufe neobişnuit de trendoase. Ambiţii mici, blocuri mari: asta a fost copilăria noastră, a decreţeilor. Am crescut între realizări, despre care ni s-a spus întotdeauna că sînt mari, de beton şi aparţin tuturor. Tocmai de-aia ne-am obişnuit greu cu realizările altora. Nici acum nu sîntem siguri că-s o idee bună, şi ăsta e farmecul oraşului: ne spionăm, ne invidiem, ne copiem şi ne prefacem că nu s-a întîmplat nimic din toate astea. În fiecare zi.
Doina Ruşti explică statornicia noastră aici printr-o metaforă, a unui duh care intră în oameni şi care îşi pierde puterea de îndată ce ei trec Dunărea. Aşa e: afară din ţară, duhul meu se cere cu durere înapoi acasă. Între dragostea de America şi scrîşnitul din dinţi ce mi-l evocă România, alegerea patriotică e de fapt una a masochistului.
Ne întoarcem să fim torturaţi de ceilalţi şi de îndoielile noastre. Oare e bine c-am rămas? O fi prea tîrziu să plec? Aveam o şansă la 30? Să-mi iau casă la bătrîneţe acolo? Sau să stau aici şi să risc să mi-o confişte următoarea revoluţie de stînga?
Puţin îi pasă Bucureştiului de întrebările astea. Fără efort, ne ţine aici, legaţi cu un lanţ de carne de mici, cu o