- sau despre riscul unei apetenţe uşor telurice a Bisericii -

Teza părintelui André Scrima privind "re-autentificarea creştinismului prin retragerea în catacombe", cît şi expunerea de motive a lui H.-R. Patapievici, încheiată cu apelul la "re-găsirea celeilalte puteri, care nu e a dominaţiei şi în numele căreia a venit Bunăvestirea", devin, cu fiecare zi, imperativul categoric, menit să ducă, din partea Bisericii, la un nou canon religios-cultural, la un alt demers nomic, la reiterarea aristofiliei de tipul trezvirii patericale. Sau, cu alte cuvinte, să propună un alt tip de chivernisire şi "promovare" a revelaţiei, a tezaurului moral, estetic, etnic şi liturgic, la o altă manieră de a face apologie (bazată exclusiv pe expunere), la un alt mod de prevalenţă şi afirmare a mesajului: prin solemnitate, eleganţă, amplitudine, o anumită sfială, prin probitate, condescendenţă şi detaşare.

Pe de altă parte, prin asumarea (şi) a tabieturilor, practicilor şi aspiraţiilor mundane, prin apetenţa faţă de ispita dominaţiei de orice tip, s-ar putea ca Biserica să-şi antameze, mult mai devreme decît s-ar fi putut prevedea pînă mai ieri, avatarurile (auto)secularizării. Şi aşa, iată, în loc să fim insinuaţi şi uimiţi de Taină, ne putem trezi copleşiţi de ritualizarea a tot soiul de tăinuiri. Asta ca ipoteză, deocamdată; şi ca temere, doar în cazul în care s-ar încerca subtilitatea "transferului veneraţiei faţă de sacru în interpunere" (citeşte: în obiecte, în inovaţii cultice, în sindrofii sacro-ludice, în cultivarea obsesivă a fricilor şi anxietăţilor, în discursul de tip clamoros sau apocaliptic etc.). Cîtă vreme sacrul ar trebui să rămînă lumea pe care dorim de profundis să o descoperim ca pe un spaţiu alb de fidelitate, de conversiune, de provocare la cunoaştere şi reflecţie, de iscodire a adevărurilor şi dramelor, a sublimului şi candorii, a bucuriilor şi sfîşie