"Noi facem o mare greşeală" - mi-a spus la un moment dat meşterul care îmi punea faianţa şi care lucrase ani întregi, ca zidar şi faianţar, în Israel, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia şi Spania. "Muncim cu anii în străinătate ca să strîngem un ban şi tot ce cîştigăm băgăm în casă. Ştiţi ce casă mare şi frumoasă mi-am făcut?" - şi-a ridicat el privirea în care i se citea întregul orgoliu de bun meseriaş. "Casa o facem să le rămînă copiilor, dar copiii, cînd se fac mari, pleacă la oraş şi noi, bătrînii, rămînem cu casa: o facem degeaba, copiii nu vor să stea în ea". Mi-a povestit că sînt mai mulţi fraţi, toţi lucrători în construcţii, au plecat în general împreună şi s-au "tras" unul pe altul, pe unde au găsit de lucru. De obicei, femeile rămîneau acasă, să aibă grijă de copii; iar uneori, cînd erau probleme mai speciale (de exemplu, vreun copil avea de dat examen la liceu), rămînea acasă şi unul dintre bărbaţi. Mai rar, pleca la muncă în străinătate şi cîte una dintre femei - cîteva luni, că orice ban în plus era bine-venit. Dar acum s-au întors "de tot", nici unul nu vrea să mai plece. Era un meşter foarte bun şi foarte harnic, dar, dincolo de aceste însuşiri "ale sale", se vedea că ştiuse să înveţe ceva din munca prin străinătăţuri, în sisteme eficiente şi bine organizate: îşi planifica riguros ce are de făcut în fiecare zi, nu se oprea pînă nu-şi termina porţia, lua o singură pauză (pentru masă; dar numai după ce-şi termina "bucata"), nu-i plăcea să fie întrerupt din lucru şi nu lăsa fir de moloz sau mizerie în urmă. Făcea totul cu un aer serios şi aplicat şi i se părea firesc să nu tragă de timp şi să nu se odihnească mai mult decît era nevoie. M-a sunat după cîteva săptămîni să mă întrebe dacă nu ştiu pe cineva care are de făcut vreo lucrare - "zidărie, faianţă, zugrăvit, noi facem orice". Nu prea avea lucrări mari - "doar aşa, cîte-o reparaţie" - şi