Are o poveste dramatica, la fel ca majoritatea bisericilor romanesti. Originara din Transilvania, crutata ca prin minune de tunurile lui Bukow, a fost transmutata pe dealurile Buzaului de patriarhul Teoctist, care isi afla adesea refugiu langa icoanele ei
Manastirea Jercalai nu e trecuta pe harta si nici un semn rutier nu te lamureste pe deplin pe unde sa o iei. Chiar si cand ajungi in dreptul schitului, poti foarte bine sa-ti continui drumul, fara sa-i observi incinta si corpul de chilii. Retrasa discret intr-un palc de padure, nu departe de apa Cricovului si, ultimele case din Urlati, manastirea se apara in felul ei, fugind parca de turisti sau curiosi de ocazie. La Jercalai ajunge numai cine iubeste locul. Ajunge doar credinciosul inflacarat si dornic de pocainta.
Darul patriarhal
Cand intri pe poarta manastirii, prima impresie este de liniste, de loc tihnit si impacat cu Dumnezeu. Esti intr-o gradina, intr-un luminis de flori si brauri vegetale, crescute imprejurul unei superbe bisericute de lemn, cu pridvor si turla ascutita, maramureseana. Jercalai nu are nici ziduri de incinta, nici contraforti. E un intrand casnic, o manastire taraneasca, blanda si primitoare, cu obste mica, de 3-4 monahi. Degeaba incerci sa te strecori nevazut pe aleea ce duce la biserica. Singuratatea amiezei te da de gol. Fiecare gest, fiecare miscare e atent studiata. Parintele Cleopa, staretul schitului, sta in umbra tindei si parca te asteapta. Si lui ii este draga bisericuta
. O mangaie cu privirea de la distanta si, indemnandu-te sa te apropii, iti arata capetele sub forma de randunica ce se imbina la colturi, ferestrele traforate simplu, fara zorzoane, pentru a se opri indelung langa talpa lacasului, formata dintr-un singur trunchi de stejar, daltuit direct cu toporul, dintr-un copac ireal de mare si de batran.
Pe o masa alaturata stau r
