Una dintre cele mai mari plăceri mici ale mele este să umblu aproape brambura pe străzile bucureştene, cu un oarecare scop, dar îndepărtat, ca să descopăr oameni şi locuri. Urăsc mersul grăbit şi necesar spre o destinaţie precisă, unde pur şi simplu ai de rezolvat o treabă, pe tiparul punct ochit, punct lovit. E importantă şi destinaţia, dar, cred eu, drumul în sine îşi are hazul şi suspansul lui. Din această perspectivă, o înţeleg pe Scufiţa Roşie, care nu a rezistat tentaţiilor tocmai acestui nedeterminat spaţiu dintre.

Desigur că întîlnirile cu personaje precum Lupul reprezintă cazuri extreme şi nerelevante tocmai prin excesivitatea lor. De cele mai multe ori, asemenea călătorii, cel puţin în spaţiul urban, în zone centrale, la ore rezonabile, sînt marcate de eroi ocazionali, mai puţin pregnanţi, mai potriviţi în rolul de adjuvant decît de protagonist. Interesant este că, dacă repeţi foarte des acelaşi itinerar, se creează un fel de "plan secund" al personajelor din figuraţie: oameni cu care nu poţi trece niciodată un anumit prag de comunicare, şi nici nu vrei, dar care alcătuiesc, în jurul tău, un cerc de afectivitate familiară. Pe mine, una, tocmai acest gen de background mă ajută să supravieţuiesc. În acest cerc intră atît cunoştinţe, reprezentanţi constanţi ai serviciilor, cît şi necunoscuţi simpatici de pe stradă. Ei formează varianta mea personalizată a inelului pietonal pe care un grup de arhitecţi bucureşteni l-a conceput - şi urmează să-l pună în practică - cu scopul de a "umaniza" centrul şi a crea itinerarii prietenoase pentru acea minoritate a populaţiei Capitalei care nu se deplasează cu automobilul. Unele dintre traiectoriile pe care arhitecţii în cauză le propun se suprapun cu traseele mele: instinctul pietonului...

Doar că aceleaşi zone, pentru mine, sînt marcate de oameni din cercul afectiv secund de care vorbeam mai sus. De pildă