Recunosc: cel mai mult şi mai mult pe lumea asta îmi place să călătoresc. Mai mult decît să stau într-un scaun şi să privesc la o scenă, mai mult decît să stau în faţa calculatorului şi să scriu despre ce-am văzut pe scenă, mai mult decît să stau în faţa naţiunii şi să mă cert cu feluriţi oameni "din breaslă" pentru că am scris despre ce-am văzut pe scenă, mai mult decît orice. E o plăcere care seamănă oarecum a adicţiune: ca să nu stau locului, sînt gata să mă duc şi pînă la Ploieşti, într-o vineri după-amiază, cu o maşină veche şi un şofer nervos.
Totuşi, cînd s-a ivit ocazia să plec pentru două zile la Belgrad, la o reuniune internaţională pe tema Teatrelor Naţionale, nu bucuria a fost sentimentul dominant. Poate, în cel mai bun caz, curiozitatea. Păstram încă proaspăt în minte un eseu al lui Bora Cosic, publicat în Lettre Internationale, despre întoarcerea sa în patria dezmembrată, după o lungă şedere în străinătate; nu o ţară - sau, mă rog, un şir de ţări - desena descrierile lui, ci o dezamăgire, o spaimă, o tristeţe, purtînd tot atîtea nume de oraşe: Zagreb, Sarajevo, Belgrad. Mai fusesem în anii trecuţi, după război, la Novi Sad; văzusem ruinele unui pod bombardat, păstrate cu încăpăţînare tăcută şi arătate străinilor doar la cererea lor expresă, dar Vojvodina e totuşi aici, imediat dincolo de graniţă (cuvînt sîrbesc, by the way), în timp ce pînă la Belgrad itinerariul însuşi e complicat, semănînd a cursă cu obstacole şi transformînd ţinta deplasării într-un ţinut misterios spre care ştii cînd porneşti, dar nu ştii cînd (şi dacă) vei ajunge: cum de la Bucureşti nu există zboruri directe într-acolo, trebuie să treci prin Praga, adică să atingi sudul ocolind pe la vest şi, în loc de două-trei ore, să faci pe drum şase-şapte. Noroc că-mi place să călătoresc.
Avionul (al doilea avion) aterizează, în fine, la Belgrad, unde - am aflat încă din aer
