Firma de productie TV pe care o conduc a cistigat, in aceasta vara, concursul organizat de TVR pentru realizarea a doua emisiuni de divertisment. Proiectele editoriale il aveau ca autor pe Titus Munteanu, cu care incheiasem un contract de colaborare.
Timp de citeva saptamini, am pregatit dosarul de participare, apoi, dupa anuntarea rezultatelor, am mai petrecut o jumatate de luna discutind desfasurarea propriu-zisa a acestor emisiuni, dar, mai ales, partea financiara a lor. In cele din urma, am renuntat sa mai inchei vreun contract cu TVR si am fugit mincind pamintul dintr-un posibil parteneriat cu institutia din Calea Dorobantilor.
Constatarile au fost uluitoare: Dana Deac, directorul Canalului 1 al TVR, habar n-avea ce contineau proiectele despre care discutam, desi, teoretic, era omul cu cel mai greu cuvint in aceasta afacere si, mai mult, conducea comisia de selectie; toti ceilalti membri ai staffului TVR, cu toate ca printre ei se aflau si indivizi pe care-i apreciez din punct de vedere profesional, nu aveau nici cea
mai mica putere de decizie, asteptind sa stranute sau sa zimbeasca directorul de canal (e stinjenitor sa vezi oameni cu zeci de ani de televiziune in spate facind sluj in fata cuiva care nu stie nici cum arata o cabina de montaj).
Cel mai bizar moment al negocierilor a fost atunci cind mi s-a impus (desi, subliniez, reprezentam o firma privata, iar ei, o entitate care dorea externalizarea productiei TV) sa le aduc un desfasurator al cheltuielilor.
Le-am explicat ca fixasera deja un barem financiar atunci cind fusesera scoase la concurs productiile tv si ca firma mea le oferise un cost cu mult sub cel din cererea de oferta. In plus, mi s-a parut nefiresc sa le dau informatii legate de preturile de achizitie si de productie pe care le aveam.
Cu alte cuvinte, de ce sa le spun cu cit
