Cu atâtea televiziuni pe piaţă – dacă le analizaţi rezultatele financiare veţi vedea că numai trei sunt cu adevărat profitabile, toate celelalte sunt ţinute din banii acţionarilor – nici nu este greu să devii celebru pentru o zi. Faci o nefăcută şi gata, carele de reportaj şi ziariştii sunt la uşa ta. Problema e că toată tevatura nu ţine decât o zi, maximum două, după care te întorci în anonimat, e drept, profund transformat. Ţi se pare că eşti deosebit. Nu eşti.

Săptămâna trecută la Televiziunea Română se primeşte o casetă conţinând imagini ale unei afaceri de capă şi şpagă, cum spune foarte inspirată Tia Şerbănescu. Un fost ministru mijloceşte o şpagă către un actual ministru. Nu că ar fi vreo noutate. Peste 80% din publicul românesc crede că miniştrii iau şpagă, că sunt legaţi cu fire vizibile şi invizibile între ei, din orice partid ar face parte. Pe caseta respectivă nu era deci vreo noutate extraordinară, ci doar o confirmare a ceea ce oamenii obişnuiţi cred în mod obişnuit.

Şefa de la ştirile TVR vede caseta, o montează, adică o simplifică, şi o dă pe post, la o oră de maximă audienţă. O ţară întreagă (adică vreo 900.000 de telespectatori, circa doi la sută din totalul populaţiei cu drept de vot) vede caseta. Şi mulţi îşi spun: „Eh, parcă noi nu ştiam. Oricum, scapă amândoi. Îi trimit în instanţă şi judecătorii îi «albesc». Aşa merg lucrurile pe plaiul mioritic“.

Şi se porneşte vuietul. Analişti cu dreptul de a spune orice pe posturi încep să discute de unde vine caseta. Că de la serviciile secrete, dar acestea neagă. De la preşedinţie –, dar Băsescu neagă. De la DNA –, dar DNA neagă. Nu că v-aţi fi aşteptat ca vreunul dintre ei să iasă spăşit la conferinţa de presă şi să spună adevărul gol-goluţ: „Noi am dat caseta. Ne-am muncit şase luni să-i prindem pe găinarii ăştia doi şi acum tot felul de indivizi vor să închidă cazul. Sau, dacă îl t