In urma cu citeva zile Academia Romana a comemorat una dintre cele mai importante personalitati ale plasticii noastre, pictorul Nicolae Grigorescu (1838-1907), printr-o expozitie de lucrari aflate in patrimoniul Cabinetului de Stampe al Academiei Romane si printr-o sesiune de comunicari stiintifice.

Pentru mare parte dintre contemporanii nostri, gindindu-ma in primul rind la generatiile de artisti postbelici, opera lui Nicolae Grigorescu pare sa-si fi gasit de mult locul in istorie, fara a mai incita sau stirni emotii in fata unei pinze ce-i poarta semnatura.

Cu toate acestea, pentru amatorii de arta, pentru colectionari, lucrarile sale ating, chiar si pe timida piata de arta de la noi, preturi aflate mai intotdeauna in topul vinzarilor.

Nicolae Grigorescu are un destin ce il leaga de inceputurile modernitatii noastre. El a fost maestrul incontestabil, primul mare pictor modern din arta noastra care a avut puterea sa rupa cu academismul. in 1861, cind ajunge la Paris, Grigorescu resimte pulsul vremurilor noi si paraseste atelierul lui Sebastien Cornu, unde il avea coleg pe Renoir, alaturindu-se pictorilor aflati la Barbizon, in padurea Fontainebleau. Aici, in mijlocul naturii, el asimileaza exercitiul plein-air-ului, ajungind de foarte timpuriu la o viziune proprie, ce-l va lega in multe privinte de pictura franceza. in acelasi timp insa, el are o intelegere speciala, o mare deschidere pentru peisajul romanesc; pentru culorile si nuantele just observate, pentru o natura idilica, cu chipuri de tarani puternic reliefate. Acest lucru a facut ca Nicolae Grigorescu sa fie numit „primul mare pictor al spatiului romanesc“. Despre el, Francisc Sirato spunea: „a fost un om fericit si un pictor fericit“. Iar deviza sa era de a face ceea ce simti si cit simti, de a fi sincer: „numai intr-o schita poti ramine sincer pina la sfirsit… incepi sa te observ