Vama cu Ungaria, in septembrie 2007. Sint in drum spre Franta cu un autocar al companiei Atlassib. Controlul, un soi de spectacol de intimidare, nu seamana cu nici unul din cele pe care le-am observat in numeroasele mele trasee, paisprezece la numar in ultimii trei ani. Dupa ce ne-a anuntat in prealabil ca este preferabil sa prezentam pasapoartele, nu cartile de identitate, vamesul („agentul A.“) se opreste indelung in dreptul fiecarui pasager, plimbindu-si privirile cu insistenta de la calator la documentul cu fotografie.
Suspiciunea asfel afisata ne transforma unul cite unul in infractori potentiali. Spectacolul ma amuza si ma intriga. in 2005 si 2006, un calator care nu respecta limitele de sedere pe teritoriul Schengen putea fi santajat in asa fel incit sa se „rascumpere“ din proprie initiativa, intinzind odata cu pasaportul si o bancnota de o valoare direct proportionala cu pacatele. Dar ce rost are acest joc de intimidare acum, dupa ce Romania a intrat in Uniunea Europeana?
Sint instalata undeva la mijlocul autocarului si am timp sa ma plictisesc asteptind sa-mi vina rindul. Numar in gind: reusesc sa ajung chiar pina la douazeci, depinde de pasager. Persoana de linga mine, o tinara mama de familie care, urmind exemplul altor oameni din satul ei, merge la cules de legume in regiunea orasului Karlsruhe, pare impresionata. ii spun – in soapta, pentru ca in autocar s-a lasat o liniste glaciala – ca nu are de ce sa se ingrijoreze, ca e vorba doar despre un control de rutina. Date fiind imprejurarile, nu pare prea convinsa.
Una dintre fetele asezate chiar in fata noastra, avind cu siguranta sub douazeci de ani, isi pleaca privirile si intoarce partial capul cind ii vine rindul, intimidata probabil de atitudinea vamesului. Dupa citeva evaluari aparent nereusite, acesta incepe sa se legene de pe un picior pe celalalt vadit nemultumit si
