Ma vad nevoita sa incep aceasta cronica printr-o remarca ce tine de modul in care cred ca trebuie facuta analiza unui spectacol (poate ar fi prea mult daca as numi-o un crez al profesiei de cronicar de dans): am considerat intotdeauna ca o creatie coregrafica, mai mult decit orice alt act artistic, trebuie analizata facind abstractie totala de ceea ce este sau ar fi putut fi intentia autorului.
Prin urmare, m-am ferit mereu sa scriu prin prisma experientelor personale ale artistului, care sa fi condus la materializarea unei creatii.
Am considerat necesar ca trebuie trecuta sub tacere intentia coregrafului, tocmai pentru ca dansul ia nastere mai mereu intr-un registru abstract, care scapa unor interpretari ce tin de stari de fapt concrete care pot hrani, intr-un fel sau altul, o creatie coregrafica.
Din aceasta perspectiva, un spectacol de dans, odata creat, are viata proprie si isi manifesta polisemia, isi propaga semnificatiile independent de ceea ce autorul a vrut sa spuna, se indreapta spre receptor ca o entitate cu vointa proprie, independenta de intentionalitatea in virtutea careia autorul a adus-o la lumina.
in cazul spectacolului OuiBaDa, care a avut premiera in cadrul Festivalului International „George Enescu“ din acest an m-am vazut nevoita sa „abdic“ cumva de la principiul mai sus mentionat si sa iau foarte serios in calcul o declaratie a coregrafului Gigi Caciuleanu despre aceasta creatie a sa, un gind impartasit cindva Ancai Rotescu.
Sa-ti mai spun o poveste, vrei?
francez, nascut la Bucuresti
Unde sint acasa?! Cu adevarat, numai intr-o sala de dans, intr-o sala de spectacol, oriunde ar fi ea. Sint intotdeauna acasa in fata publicului.
Casa mea, unde locuiesc, e la Paris... Da. Acolo revin mereu. insa, gindindu-ma bine la sensul ne-inocent al intrebarii tale marturisesc ca parca nicaieri nu
