Dansul reprezinta manifestarea
vizibila a sufletului.
Isadora Duncan
Arta ca necesitate interioara, dansul ca simtire a propriului sine in corp
Bachelard reprosa psihanalizei ca se indeparteaza de insusi obiectul creatiei artistice, pentru a se cantona intr-un domeniu prea uman si, prin asta, deloc specific artistului. Arta in sine nu este terapeutica, dar este evident ca se poate insera intr-un dispozitiv terapeutic. Din punct de vedere critic sau al publicului, indiferent ca este vorba despre cautarea frumosului, a talentului, a tehnicii de interpretare/creatie, de expresie, de comunicare, sublimare sau de substitutie, avem de luat in seama un travaliu psihic, interior. Implicarea artistica il mobilizeaza pe subiectul creator cu toata lumea sa interioara, intr-un spatiu ce nu mai este nici al sau propriu, nici al celuilalt, si totusi comun ambilor, un spatiu tranzitional, cum l-a numit Winnicott.
Dansul este un dialog prin corp, de la corp la corp, pe o scena in care inconstientul (fantasme, pulsiuni, afecte, reprezentari, figurari, miscari interioare, amintiri etc.) se exprima intr-un fel de „a gindi corpul“, „a fi in corp, armonios“, „a transmite prin corp, estetic“.
A spune prin dans, si nu prin cuvint, intr-o zona coregrafica, o zona-limita intre reprezentare si prezentare, intre arta si non-arta, spontan si repetat, liber si impus, ludic si grav, tragic si patetic. A improviza sau a asocia liber miscarile, astfel incit sa transmiti mai mult decit o miscare anume, o scena, o traire, o intimplare sau, mai clar, vidul, plinul, umplerea, caderea, inaltarea, nasterea, deschiderea-inchiderea, rotundul, obiectele, dezastrul, culoarea s.a.m.d.
A improviza cu un corp ce capata un sens: corp rebel, corp-jucarie, corp-mister, corp tactil, corp articulat, corp fluid, corp fragil, corp grotesc, corp senzitiv, corp
