Nu pot sa o vad de pe terasa, prin urmare, nu stiu nici cit e de mare, nici de ce culoare e. Singurul lucru pe care il stiu este ca, noapte de noapte, miauna la luna numele meu. Nu ma pricep la pisici, dar presupun ca trebuie sa fie in calduri, de vreme ce scoate mieunatul asta atit de nefericit, atit de asemanator cu plinsetul unui copil mic.
Mi-ar placea sa mai stiu si parerea altcuiva, evident. A cuiva caruia sa-i pot spune: asculta, pisica asta nu cumva ma striga? insa Laura m-a parasit acum doua luni, inainte sa fi inceput mieunatul, la fel de tacuta pe cit de tacut isi facuse aparitia in viata mea. intr-o buna zi a plecat sa cumpere salata verde ca sa-mi repopuleze frigiderul gol si nu s-a mai intors, cu toate ca in dimineata aceleiasi zile, cu trupul inlantuit de al meu, tocmai imi jurase ca nu avea sa ma paraseasca niciodata. Dupa plecarea ei, am deplins cele doua luni de pasiune pe care le petrecuseram inchisi in apartamentul meu, departe de lume, si care nu lasasera in urma lor nimic altceva mai util decit fericirea: ceva de genul unui numar de telefon, o adresa sau niste nume de familie pe care sa le alatur numelui pe care, odata disparut, m-am apucat sa-l repet la fiecare ora ca pe incantatiile de vraji.
Dar ea pusese problema asa: doua suflete goale, periate de identitate si impuritati cotidiene, care ardeau unul in celalalt. Voia sa ma multumesc doar cu trupul ei, cu ochii ei verzui, cu parul ei ud, sa nu mai stiu nimic altceva despre ea cind nu era cu mine. Voia o iubire in afara lumii, atemporala, eliberata de toate invelisurile circumstantiale. Avea sa vina si timpul celorlalte lucruri. Si eu am acceptat conditiile, care n-au facut decit sa mi-o infatiseze asa cum voia ea sa-mi apara: un spirit al padurii, o creatura feerica, ultima spita a unei genealogii mitice jalonate de zine, fauni si elfi si despre care nu trebuia sa
