Pentru a deschide „santierul“
Cind mi-a prezentat frumoasa idee a acestui colocviu, Gina Serbanescu mi-a vorbit despre dorinta de a crea punti intre dans si psihanaliza.
Am sa ma plasez la un cap de punte, in partea psihanalizei, si mai precis ca practician. Nu voi pune deci accentul pe ceea ce poate spune psihanaliza despre dans, coregrafie sau despre un spectacol, ci mai degraba pe ceea ce aduce coregrafia in meseria noastra, clinica psihanalitica.
Cind spun meseria „noastra“, inteleg aici practicienii care au ca referinta teoretico-clinica psihanaliza freudo-lacaniana, in cadrul stiintelor umane (traditie a Universitatii din Leuven/Louvain). Fara aceste relatii cu cultura umana, propria teorie si practica ar fi lipsite de perspectiva. Desi cadrele de lucru pot fi diferite1 – consultatie, structuri rezidentiale –, punctul de convergenta se gaseste in atitudinea etica pe care o adopta clinicianul pentru a permite dialogul terapeutic si crearea dispozitivului clinic.
Am sa-ncep cu o scena banala: intr-o zi, dupa ce am vazut un spectacol de coregrafie2, i-am spus unui coleg, psihiatru: – Este excelent, trebuie sa-l vezi! Ma-ntreb cum a putut sa spuna intr-o ora mai mult decit am putea noi sa spunem dupa atitia ani de lectura si experienta... – Zici ca ti-a spus multe... si ce ti-a spus? – m-a intrebat el curios. Eu n-am putut sa-i spun nimic!
Sint unele spectacole coregrafice care au capacitatea de a semnifica un registru imposibil de spus, ba chiar si imposibil de imaginat. Voi incerca sa va impartasesc cum considera psihanaliza acest registru dincolo de cuvinte si imagini, un tarim... de negindit.
De negindit…
Sint multe lucruri de negindit, precum stim (uimiri, intilniri, rupturi, traumatisme...) care ne lasa in stupoare psihica. Sa incepem cu conditia de muritor care pentru psihanaliza este in sine de negindi
