Am evitat in ultimii zece ani sa mai abordez acest extrem de dramatic si sensibil subiect pentru armeni. Am evitat sa ma mai pronunt asupra acestui subiect si dintr-o anume inadecvare a temei la lumea in care traiesc. Am renuntat sa-l mai promovez, dupa ce trei ani din viata m-am ocupat exclusiv de ceea ce s-a intimplat in 1915 cu omenirea in general si cu armenii in mod special. Nu vreau sa revin asupra acestui capitol de istorie universala si episod din viata familiei mele si a mea personal.

Nu am reactionat nici cind Franta a recunoscut oficial, printr-un articol unic semnat de Presedintele Republicii, genocidul armean. Nu am comentat nici cind, pentru prima data, oficialii germani au trecut prin Bundestag o rezolutie de recunoastere a crimelor impotriva umanitatii consumate la inceputul secolului trecut. Nu am luat atitudine nici cind un fost ministru de externe roman a suierat la urechile unui lider al comunitatii armene din Romania sa nu care cumva sa pomeneasca ceva de genocid de 24 aprilie. Cind armenii din toate colturile lumii comemoreaza cea mai neagra zi din istoria lor. Asa cum grecii, dupa 500 de ani, pe 30 mai inca pun steagurile in berna pentru a nu uita ziua caderii Constantinopolului si intrarea lui Mahomed I calare in Sfinta Sofia.

Insa doua mici incidente, anodine chiar, dar pline de semnificatii pentru lumea romaneasca in care traiesc, ma obliga sa reiau acest subiect. Mai intii pot spune ca m-a socat cinismul unei gazetarite de la Evenimentul Zilei, chiar in aceste zile cind in Statele Unite se discuta aprins acest subiect care infierbinta relatiile dintre Ankara si Washington – si nu numai –, care si-a permis sa avanseze cu dezinvoltura ideea „insignifiantei“ faptelor istorice din 1915. Cum ca nici nu ar avea importanta, spune analista, daca a fost sau nu Genocid, importante ar fi doar consecintele strategice ale gest