Am o cunoştinţă - o persoană plăcută şi prezentă - care refuză să spună "bună ziua" ca toată lumea. O vreme a căutat formule mai originale şi mai creative: "Cum îi merge în dimineaţa asta tânărului nostru prieten?" Adjectivul tânăr era înlocuit, după caz şi gen şi împrejurare, cu dragului, eruditului, nonconformistului, elegantei, veselei, nedreptăţitei, pacifistului... Sau spunea: "În ce dispoziţie e, înaintea echinocţiului, scriitorul nostru de succes, doamna doctor, matematicianul?" etc. Uneori începea fraza de salut cu De ce?, alteori cu Îţi doresc şi-aşa mai departe. De o vreme s-a fixat, totuşi, la un salut-tip: Ce mai e nou... şi urmează un apelativ personalizat. Mi-a atras atenţia contrastul dintre salutul lui, mereu viu, chiar dacă uneori exagerat şi monotonia răspunsului celor astfel interpelaţi: de cele mai multe ori se rezumau la o grimasă semnificativă. Dacă se ajungea totuşi la vorbirea articulată, răspunsul era posac. Acum, la întrebarea Ce mai e nou? mai toată lumea (inclusiv eu) răspunde mecanic: Nimic.
Mi-am amintit de toate acestea în momentul în care, după o vizită la unul dintre anticariatele de lângă Universitate, am venit acasă cu braţul plin de o colecţie din revista săptămânală Vieaţa scoasă de doi prieteni şi destinatari privilegiaţi ai lui Caragiale: Alexandru Vlahuţă şi doctorul Alceu Urechia (de fapt Urechiă, cum scrie pe frontispiciu), tip modern, biciclist şi alpinist, retras la bătrâneţe la Sinaia. Se întindea între 1893 şi 1895. Aparţinuse, probabil, Dlui George Vioreanu, care locuia pe "50 str. Isvor 50" (cum se scriau adresele pe vremuri). În dreptul numelui doctorului Urechia, Dl Vioreanu a scris frumos cu cerneală sepia, între croşete: Grafoman.
Eram convinsă că n-am prea multe de citit în revista lui Vlahuţă, a cărui literatură e astăzi absolut imposibil de înghiţit (încercaţi, vă rog, cu romanul Dan). Iar dacă
