Zilele trecute am avut placerea sa efectuez o calatorie destul de lunga prin Bucuresti cu un taximetrist care, ca (prea) multi dintre colegii sai, scuteste probabil o groaza de bani pe sesiuni cu un psihiatru vorbind cu pasagerii pana ii lasa lati.
Bineinteles ca in vreo 45 de minute a gasit timpul sa-mi povesteasca despre viata, familia, calatoriile, principiile, afacerile si situatia lui.
Stiu ca am fost sfatuita ca, in cazul soferilor suferinzi de incontinenta verbala sa fac pe moarta, dar cred ca in cazul acestui taximetrist nu ar fi contat nici chiar daca as fi inceput sa ma descompun pe bancheta din spate, asa era de absorbit de discursul propriu.
Eu eram doar o piesa de mobilier necesara pentru crearea unui decor si pentru declansarea incontinentei despre care vorbeam mai sus.
Printre toate laudele de sine si aberatiile, taximetristul respectiv a reusit insa sa strecoare si o chestie inteleapta: chiar daca ai o tona de bani (dupa cum era cazul lui, evident, pentru ca taximetristii fie se vaita ca mor de foame, fie iti spun ca din taximetrie ies mormane de bani), asta nu inseamna ca trebuie sa cedezi presiunii sentimentale si sociale si sa-ti rasfeti copilul pana isi pierde mintile.
Lucru cu care sunt perfect de acord - ceea ce marturisesc ca e si foarte simplu pentru mine, avand in vedere ca nu am copii si nu stiu ce inseamna sa te chinui sa le formezi un sistem moral. Dar cand l-am auzit pe domnul sofer cum spunea ca desi il dau banii afara din casa, al sau copil nu e imbracat dupa ultima moda si nici nu primeste jde milioane bani de buzunar, m-am gandit ca in sfarsit iata un om normal.
Iar cand eu am invocat presiunea anturajului si el a spus ca asta e doar un pretext si ca el personal si-ar exercita o functie fiziologica asupra anturajului, deja mi-am revenit din starea cvasi-catatonica in care ma aruncase o jumatate de o
