Ieri-seară, când prietenii mi-au telefonat de la Bucureşti pentru a-mi comunica vestea la care nu mă aşteptam, deşi o doream, tocmai ieşeam de la expoziţia pictorilor români "8 Art +" de
Ieri-seară, când prietenii mi-au telefonat de la Bucureşti pentru a-mi comunica vestea la care nu mă aşteptam, deşi o doream, tocmai ieşeam de la expoziţia pictorilor români "8 Art +" de la Cite des arts şi m-am oprit pe malul Senei.
Le auzeam vocile calde, eu priveam luna deasupra Notre-Dame-ului, acolo se ciocneau paharele, aici eram singur şi, dintr-odată toate s-au legat într-un sentiment de plenitudine extremă. O clipă nu-mi lipsea nimic… şi aşa ceva nu trăieşti des în viaţă. Apoi m-am bucurat că teatrul, de obicei uitat, îşi găsea, modest, prin mine, un loc printre arte. Priveam începutul nopţii pariziene, îmi ajungeau la ureche ecouri bucureştene şi mi-l aminteam pe Mircea Ivănescu…
Dacă-am fi fost doi! Nu mă simţeam "prometeic" - altă vârstă! - ci în pace. Pacea temporară a unei împliniri care, evident, nu poate fi decât pasageră. Şi apoi m-am gândit la Sorin Marin, care a creat acest premiu. Nu-l cunosc cu adevărat, dar îmi era aproape. Apoi m-am dus cu Monique, soţia mea, şi o prietenă din Egipt, la Samarcand, un restaurant de la colţul casei, pe care l-a descoperit din întâmplare, şi am "plecat" spre Caucaz, locul unde i s-a smuls ficatul lui Prometeu. Samarcandul e atât de aproape. Ciudată coincidenţă! Viaţa e mai puternică decât noi. Dar câteodată şi noi o intensificăm, ca în noaptea de ieri.
