Înregistrările audio şi filmate ale conversaţiilor care pregăteau şi însoţeau un act tipic de mituire (recentul "caz Remeş") au produs multor spectatori emoţii puternice legate nu numai de conţinutul faptelor, ci şi de "stilul" lor: stupefacţia de a vedea, în desfăşurarea unui act ilegal, foşti şi actuali demnitari ai statului comportîndu-se şi vorbind într-un mod considerat ca specific mediilor infracţionale mărunte. Din păcate, comentariile în jurul acestui caz au deplasat nepermis de mult discuţia de la faptul cu adevărat semnificativ (imoralitatea actelor şi a comportamentelor celor în cauză) la chestiuni contextuale şi la polemici politice. O examinare a limbajului celor implicaţi în actele de corupţie ar putea părea tot o deviere de la subiect; cred însă că o asemenea operaţie nu e inutilă, atît pentru că limbajul confirmă în mod evident ilegalitatea faptelor, cît şi pentru că el lasă să se vadă, destul de clar, tendinţa societăţii româneşti de normalizare a ilegalităţii, de situare firească în afara oricăror constrîngeri etice. Mituirea nu e dramatică, tensionată, riscantă, ci ritualizată, familiară, amicală. De altfel, multe dintre comentariile produse în media şi pe internet au intrat într-o paradigmă asemănătoare, a atitudinilor minimalizatoare şi indiferente la etic, evocîndu-se prostia personajelor, sumele prea mici aflate în joc, obiceiurile ("darurile") în genere româneşti şi în particular maramureşene - şi mai ales anulîndu-se orice judecată prin sloganuri generalizatoare (de tipul: toţi fură, nimeni nu e cinstit, aşa e pretutindeni în lume etc.).

La un nivel superficial, exterior, atrag desigur atenţia trăsăturile regionale ale dialogurilor (no, merem, o fost, litere "litri", bugătă "multă, destulă", nu-i bai..., Vaaai, ţîpe-i Dumnezeu...): acestea aparţin modului de a vorbi al persoanelor în cauză, dar prezenţa lor masivă poate indica, sociolin