Secundele treceau greu în faţa cabinetului medicului de familie. Mă gândeam la paturile înghesuite pe culoarele spitalului din Montreal, în „Invaziile barbare“, la discuţia pe care o avusesem cu Dan despre film, despre sindicaliştii canadieni din sistemul medical, atât de asemănători, la nărav, cu ai noştri, despre îndelunga aşteptare ce te paşte, acolo, până să te consulte un specialist (şi când suferinţa îţi e acută, eşti programat peste câteva săptămâni sau chiar luni). Dar, cel puţin, dacă eşti internat, nu plăteşti nimic, spre deosebire de Statele Unite, unde, dacă nu ai asigurare, eşti „mâncat“, cum se spune. În toate filmele însă, ca şi în afara lor, banii rezolvă orice problemă de asistenţă medicală şi în America, şi în Canada, şi în România. Companionii mei discutau despre boli, îşi dădeau sfaturi, povesteau cazuri întâmplate prietenilor, rudelor sau citite în infailibila Formula As, se mirau că butelia s-a mai ieftinit (un pensionar presupunea că or fi gaze mai puţine în ea; privindu-l, îmi veneau în minte cuvintele părintelui Sever despre bătrâna care se pregătise pentru înmormântare, îşi cumpărase şi sicriu, îl ţinea în dormitor, pe lada patului, uneori se culca în el). Treceau puţin prin politică şi se întorceau la ştirile de la ora 5, la tânărul ce fusese tranşat şi la alte poveşti de gen. „Nu lăsa prostata să îţi conducă viaţa!“, citeam îndemnul afişat pe un perete, ascultând fără voie avalanşa de informaţie infracţională ce se propaga în jurul meu, în timp ce dintr-un apartament vecin (cabinetul se află la parterul unui bloc) se auzea vocea unui prezentator de ştiri: în Irlanda, un român a agresat un poliţist, aproape 100 de romi proveniţi din România au fost expulzaţi din Paris, românul care a violat o italiancă de 40 de ani, chiar pe treptele bisericii, a fost arestat, preşedintele Germaniei, bruscat de un român (era o zi neobişnuită: nimic despre c