Pe scena noastră literară, ca şi pe cea politică, avem, în mod categorial, două tipuri de protagonişti (nu scriu personaje fiindcă acest termen s-a încărcat de conotaţii peiorative): oameni cu prea mult trecut; şi oameni cu prea puţin. Primii au traversat, cum au putut, o epocă dramatică. Erau tineri la instalarea comunismului în România şi aproape vârstnici la căderea regimului. Ştiind foarte bine, pe pielea lor, ce a însemnat "etica şi echitatea socialistă", ei nu pot totuşi să nu se arate perplecşi când văd ce se întâmplă în jur. Spectacolul postrevoluţionar li se pare, celor mai mulţi dintre bătrânii de astăzi, de neînţeles. Ceva plasat între sordid şi grotesc. Frecându-se la ochi, ajung să-şi aducă aminte cu nostalgie de vechiul regim, suprapus tinereţii şi maturităţii lor şi în care exista, luminoasă, speranţa zilei de după. Mizeria, ticăloşia, cinismul căpătaseră un nume propriu: Ceauşescu. Părea suficientă radierea acestuia, pentru ca, de la sine, lucrurile să reintre în matcă.

La antipodul oamenilor cu (prea multă) experienţă de viaţă se află tinerii care au făcut ochi, la propriu şi la figurat, după Revoluţia din 1989. Pentru ei, tot ceea ce se întâmplă în prezent e cât se poate de firesc, de natural: un aer al timpului în care respiră fără să realizeze că au mai fost şi alte timpuri, cu noxe nebănuite. Dezinteresul lor pentru istoria nu îndepărtată, dar recentă, nerăcită încă, este aproape total. Privesc în jur şi în faţă, rareori înapoi, pentru a vedea - măcar din curiozitate - cu ce a echivalat tinereţea părinţilor şi sfârşitul bunicilor. Ceauşescu fiind, în ochii lor, un personaj simpatic din reclame, un mărunţel bâlbâit care tot dă din mână (nu se ştie de ce, nu se ştie către cine), stânga devine cool, trendy. Un tricou cu Che Guevara şi preocuparea pentru soarta copiilor de pescari vietnamezi te fac, azi, mai interesant.

Ne lipseşte, din n