cu ochi blajin
trăiesc cu iluzia, refuzînd
a fi
în
ea
iubirea nu se poate cuantifica.
eu nefiindu-i receptorul, fiind
ceea ce tind a înfiripa
din adînc, dezumbrind.
iar, dacă sunt aici, în această clipă
fără de ce îmi pare
că aş avea
nevoie
oare
de ce aş mai clama o lipsă, unde
nu atît, Ce am făptuit
cît mai ales
Cine am fost, făptuind?
nu putem nici măcar muri fără de tine
atît de aproape ne eşti, încît
însăşi respiraţia
se înfioară
mai aproape decît
îmi sunt eu
mie însumi
scrisoare către Alegra
cu neputinţă Alegra, a zări prezentul
divinul e mereu cu un pas înaintea noastră
îmi înalţ capul în noapte
întîmpinînd ce-a fost, aşadar
ceea ce gîndesc a zări, licuriri -
ne bîntuie mereu îndoiala, însă
de ce nu ne-ar străbate ea atunci
şi-n faţa convenţiilor
prin care ne-am înţărcat de secole?
uită totul Alegra, spre a te putea, adînc
reaminti, căci nu este oare astfel,
cu cît mai adîncă iubirea
cu atît mai rare vorbele
deşi comunicare
e mult mai pură?
spaţiul şi timpul sunt acelaşi lucru, totul
întîmplîndu-se Acum şi Aici, după cum
făptuim ceva fiindcă suntem - nu spre a fi - fericiţi
starea fiindului e totul. cerul ori iadul.
pădurea nu se străduieşte. este deplină.
şi am fost orb şi acum văd:
nu atît Cui vorbesc, ci mai ales Cine ascultă
nu, murmur de învăţare. reamintire.
să începem aşadar a ne reaminti, Alegra
a ne reaminti din nou, adînc
cine suntem @
