Mihai Cantuniari este înzestrat cu sensibilitatea plină de căldură a poetului (care a fost şi care rămâne în mod structural) şi cu luciditatea rece a unui spirit plin de intransingenţă (prozatorul stând multă vreme aproape neobservat în umbra poetului şi a hispanistului). Parcurgând "Bărbatul cu cele două morţi ale sale" (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007) cititorul are de la bun început percepţia unui autor mânuind cu precizie meşteşugul naraţiunii - dar şi al descrierii, al evocării şi al portretului literar -, altfel spus stăpân pe arta, nu la îndemâna orişicui, a comunicării cu tâlc, cu miez şi cu har, care vine din spaţiul eposului popular trecut prin filtrul prozei noastre culte, cu tot rafinamentul de rigoare.
Forma de jurnal a scrierii este suficient de generoasă, pentru a-i permite autorului realizarea unui complex epic remarcabil, înăuntrul căruia descoperim eseuri şi medalioane, nuvele concentrate şi povestiri în ramă. Planul prezentului se împleteşte, în mod constant dacă nu programatic, cu planul trecutului, fără ca să li se poată găsi prea multe în comun. Aserţiunea poetico-filosofică eminesciană "Tot ce-a fost ori o să fie în prezent le-avem pe toate"... nu este potrivită în acest caz, aşa cum nu funcţionează nici în cazul lui Creangă, cel din "Amintiri". Mihai Cantuniari se arată sceptic în privinţa epocii actuale, pe care o traversează cu preţul unor dramatice frământări interioare ("Trecutul regăsit mă încântă..., pe când prezentul doar îl îndur", p. 96) şi îşi recapătă tonusul vital şi privirea senină doar atunci când îşi evocă anii de copilărie, adolescenţa şi prima tinereţe, cu neuitatele lor trăiri, experienţe, împliniri şi deopotrivă cu erorile şi neîmplinirile lor: "E minunat să luneci dus-întors prin vremi, înghiţind deceniile ca pe stridii" (p. 173).
De ce cartea aceasta ne apare mai originală şi mai convingătoare decât multe din sc
