Înţeleg abia acum, când David Ohanesian nu mai respiră lângă noi, că el plecase de mult, voluntar, de pe scena teatrului de Operă. Rămăsese încă o "prezenţă" viguroasă, retorică, emanând o vitalitate contagioasă şi un spirit critic neşovăitor. Venea la Operă, în sală, ca spectator iniţiat, cu aceeaşi pasiune cu care îşi trăise acolo înzestrarea "a fi" mereu alt erou în fabulele lirice unde baritonul este - cel mai adesea - încărcat de tensiuni dramatice şi elocinţa tragică. Marele talent al lui Ohanesian a fost harul actorului înnăscut înfiltrat personalităţii vocale.

Când împlinea 70 de ani, o aniversare tonică a fost aceea, am scris despre el mai multe rânduri cu gândul de a i le dărui. Acum după 10 ani nu cred că aş putea să compun mai bine ceea ce - sper eu - reuşise atunci să-l mulţumească. Iată-le:

La vremea bilanţului, atunci când sub linia finală a socotelii rezultatul este o saga în care zeci de roluri compun toate povestea aceluiaşi personaj, artistul, cronicarul pe acesta trebuie să-l restituie cititorului său.

David Ohanesian a împlinit 70 de ani; nu intră în atâta spaţiu cât poate cuprinde o rubrică de presă biografia lui, fie ea şi sumară. Date şi cifre multe ar fi puse să vorbească de la sine. în locul lor încerc să-l readuc în decorul meu, să-mi amintesc măştile pe care le-a schimbat de atâtea ori. înrobit patimei care acolo - pe scândurile scenei - transformau fiecare clipă în respirare a unei existenţe imaginate. A avut norocul unor profesori de aur: Aurel şi Victoria Costescu-Duca. A învăţat meserie chiar şi de la un idol între cântăreţii generaţiei antemergătoare: Dinu Bădescu. A avut şansa de a găsi la Opera Română, aşa cum exista ea la Cluj şi la Bucureşti în deceniul al şaselea, un mod de a trăi - integral - în teatru. Acolo unde un miracol se întruchipa.Trecător. Seară de seară altul. Fără o astfel de credinţă, devoratoa