Există cărţi consacrate cîte unui scriitor care, propunîndu-şi a-l impune atenţiei şi unei cote de preţuire, păcătuiesc fie printr-un elogiu monoton care se nimereşte să fie şi disproporţionat cu însemnătatea reală a celui în cauză, fie prin retuşuri şi omisiuni interesate ori aşa-zicînd pioase. Să recunoaştem că, sub dictatul cenzurii, cea de-a doua modalitate se datora şi intervenţiei acesteia ori măcar unei autocenzuri preventive pe care, în diverse grade, o practica exegetul (exemplu, eseul Spre alt Istrati, al lui Mircea Iorgulescu, publicat în sumbrul an 1986). în excelenta-i cercetare închinată lui Ion D. Sîrbu, Antonio Patraş e departe de-a ocoli cu pudibonderie, aşa cum se mai întîmplă şi în prezent, chestiunile delicate ale subiectului, ci, dimpotrivă, le aduce la suprafaţă, cu un aer constant de naturaleţe. Fără o intonaţie polemică pronunţată, criticul le tratează cu o apreciabilă probitate, sine ira et studio. Drept care le punctăm şi noi, cu precizarea preliminară că, în cvasitotalitate, sîntem de acord cu propoziţiile d-sale. Intelectual de obîrşie minerească, I. D. Sîrbu s-a văzut atras în tinereţe de marxism, împrejurare ce n-a impietat asupra încadrării sale în Cercul literar de la Sibiu, permisiv în spiritul unei democraţii culturale observate de membrii săi. într-o societate "deschisă", opţiunea tînărului Sîrbu nu putea părea decît normală. în schimb, "societatea românească, devenind (...), după război, socialistă şi cît se poate de "închisă", îl va "răsplăti" pe scriitor cu ani grei de puşcărie şi domiciliu forţat". Deşi a îmbrăţişat la început utopia marxistă (ori poate tocmai de aceea!), I. D. Sîrbu va deveni un acerb critic al ei, aidoma unor Arthur Koestler, Leszek Kolakowski, Alexandr Soljeniţîn, cînd va constata oripilanta-i degradare în forma practicilor staliniste. în ultimele decenii de viaţă, Sîrbu s-a manifestat ca un adversar virulent