După ce ai terminat de citit cartea lui Sévillia, nu poţi să nu te întrebi cînd anume vor găsi puterea intelectualii francezi să-şi asume vina de a fi distrus cultura Franţei. Adică cultura unei ţări care pînă acum 50 de ani avea prestigiul unui mit şi aureola unui empireu, şi care acum a ajuns la capătul puterilor: mitul s-a stins şi aureola s-a risipit, emblema culturală de odinioară fiind înlocuită cu figura lamentabilă a unei ţări în care marxismul a distrus cam tot ce se putea distruge. Fisurile iscate în blazonul demnităţii franceze sunt atît de adînci încît umbra princiară a spiritului galic face figura unui convalescent ţinîndu-şi fruntea în pămînt: a fi francez a devenit o chestiune relativă şi uneori de-a dreptul supărătoare, dar, mai ales, a fi francez a devenit sursa unei amintiri neplăcute. Căci ce parizian poate compara, fără să simtă o strîngere de inimă, Franţa lui de Gaulle cu Franţa zilelor noastre? Locul nobleţei pe care o stîrnea altă dată numele ei în sufletul europenilor a fost luat de o tresărire compătimitoare şi stînjenită, ca cea încercată de un om cînd îl vede pe altul căzînd.

Dacă e să-i dai crezare lui Sévillia, Franţa a căzut. Franţa nu mai e la modă. Franţa a apus. Franţa se cuvine să fie compătimită. Franţa merită mila noastră - acesta e mesajul cărţii lui Sévillia. E drept că Sévillia şi-a scris cartea înaintea victoriei lui Sarkozy, dar pînă acum Franţa a rămas aceeaşi: o ţară ai cărei cetăţeni şi-au distrus tradiţia din prea multă dragoste de omenire. O ţară în care scrupulele provocate de grija de a nu leza orgoliile emigranţilor au făcut ca termeni precum "naţiune" şi "creştinism" să fie puse sub obroc. Pe scurt, o ţară ce se cuvine a fi dată drept un exemplu potrivit de cum poate o patologie ideologică să sleiască mintal generaţii de-a rîndul, şi asta nu oriunde, ci în sînul celei mai rafinate culturi pe care a dat-o E