Iordache Golescu este unul din bătrânii nerăscumpăraţi ai literaturii române. Prea puţin a interesat, zeci de ani la rând, ce avea de spus acest boier din dimineţile literaturii. Cum, de fapt, înghiţită de gloria Junimiii, prima jumătate de secol XIX, dincolo de câteva premiere - primul roman, prima revoluţie, îşi doarme, până la paşoptişti, somnul preromantic. Din care ies la iveală - deloc surprinzător, de fapt, pentru cine o cercetează îndeaproape - vârfuri de raţiune sincronizate, cu toate beteşugurile unei limbi în facere, cu tradiţia iluministă la apus.

O asemenea colecţie de maxime, zicători, "cuvinte adevărate" (mai puţin, se vede, înaripate) a adunat, la vremea lui, vornicul Golescu. O parte dintre ele i-au interesat pe junimişti, pe Eminescu mai ales, aflăm din prefaţa lui Marin Bucur la ediţia selectivă, a doctorului Gh. Paschia, din pildele lui Iordache Golescu, apărută în Biblioteca Eminescu, în 1975. Tema care le reuneşte este aceea a bunei-cuviinţi: Povăţuiri pentru buna-cuviinţă. Buna-cuviinţă înseamnă, aici, şi les usages du monde, şi un soi de bunăstare sufletească, o aşezare în timpul şi în locul care ţi se potriveşte.

Toate ale vieţii se găsesc, printre rânduri, în Povăţuiri i cuvinte adevărate, reordonate după alfabetul românesc. E prima parte a culegerii, şi cea mai întinsă, urmată, într-un fel de addenda, de Asemănări, apoi Pilde i tîlcuirea lor şi, în fine, Pilde spre povăţuire i tâlcuirea lor.

Fiindu-mi imposibil să fac o înşiruire de maxime, utilă, şi ispititoare, mai ales într-o literatură căreia iau lipsit moraliştii în stare de concizie, de un anume cinism al parcimoniei, o să spun, din pornire, ce m-a atras. Un subtitlu, Cărunteţe. Sub el găsim doar patru maxime, care au mult a face cu cinstea datorată părului alb, din partea celui care-l poartă, ca şi din partea celui care-l priveşte. Copii şi părinţi, unul din cele