De cele mai multe ori cand vrei sa scrii cateva randuri pe o carte pe care o scoti, fie ca e vorba de o productie proprie, de o antologie din scrierile altora sau de o traducere, incerci o mare dificultate. In primul rand te gandesti mult la cei la care vrei sa ajunga lucrarea la care ai trudit, cat de interesat ar putea fi destinatarul, de ce primire ar avea parte modestul tau dar. Acum, mai mult decat in alte vremuri, cand cartile sunt tot mai scumpe si drepturile de autor destul de restranse, trebuie sa te gandesti chiar de doua ori inainte de a-ti epuiza micul stoc. Apoi, trebuie sa cumpanesti atent cuvintele, sa incerci sa nu te repeti (in cazul in care i-ai mai trimis celui in cauza si alte carti), sa nu fii patetic, sa transmiti o nota de caldura, de umor si asa mai departe.
Sunt unii care nu isi fac prea multe griji, arunca pe pagina de garda cateva randuri in pripa si probabil ca bine fac. Altfel, pana si dedicatia s-ar inscrie in chinurile creatiei si ar marca o prelungire a textului cuprins intre coperti. Pe vremuri, cartile se trimiteau si in functie de interesele sociale imediate. Nu aveai cum sa nu ii dedici un volum editorului, redactorului de carte, secretarei editurii, chit ca volumasele tale riscau sa se ingalbeneasca prin rafturi sau prin depozite. Apoi, mai aveai si alte obligatii. La slujba, daca erai salariat, la scoala copiilor, la dentist si la doctor, la cei mai diversi furnizori. Fie ca erai sau nu citit, te puteai trezi oricand cu reprosul; "Ai scos o carte si nu mi-ai dat-o?". Ca sa nu mai vorbim de criticii literari, care nici nu te luau in seama daca nu primeau la redactia revistei la care lucrau volumul special destinat.
Unii mergeau si mai departe cu grija de a nu ramane pe de laturi si trimiteau volume, de versuri, sa spunem, cui cu gandul nu gandesti. Imi amintesc cum, acum vreun sfert de veac, nu mai mult, un poet im