Răspunsul pare simplu: literatura este un bun public. Ca şi aerul. Dar în realitate lucrurile nu stau aşa. Sunt mai complicate. Există o legislaţie care reglementează dreptul de proprietate asupra creaţiei literare. Scriitorii îşi pot vinde acest drept unor agenţii de impresariat, edituri etc. sau îl pot lăsa moştenire soţiilor, fiilor, fraţilor, nepoţilor. "Îl pot lăsa" este un mod de a spune, întrucât, chiar şi dacă nu îl lasă, el devine automat obiect al procesului de succesiune. Abia la şaptezeci de ani de la moartea scriitorilor, opera lor începe să fie considerată bun public şi oricine o poate multiplica şi repune în circulaţie.

Toate aceste reglementări constituie o îmbunătăţire a statutului pe care îl are scriitorul în societatea românească, o punere de acord, şi în acest domeniu, cu stilul de viaţă vest-european. Averea unui scriitor sunt textele sale, iar proprietatea trebuie să fie sacră nu numai în cazul caselor şi maşinilor, ci şi în acela al combinaţiilor de cuvinte, chiar dacă importanţa acestora este mai greu sesizabilă. Pe de altă parte, însă, din cauza unor imperfecţiuni ale legilor, ca şi din cauza comportamentului abuziv al unor oameni sau instituţii, se ajunge de multe ori la blocarea editării - sau la editarea în condiţii improprii -a unor opere literare valoroase, ceeea ce aduce prejudicii vieţii culturale din România.

Există edituri-pirat care profită deşănţat de expirarea termenului de şaptezeci de ani de la moartea unor scriitori pentru a le retipări cărţile în grabă, superficial, fără profesionalism, numai pentru a obţine un profit maxim. Într-o concurenţă neloială cu specialiştii care lucrează ani de zile la ediţii critice, aceste edituri sunt, tocmai datorită neseriozităţii lor, mai rapide şi saturează piaţa de carte cu producţia lor toxică.

Alte edituri-pirat împing imoralitatea până la ilegalitate, sfidând existenţa