Pentru a se intelege mai bine ce anume vreau sa semnalez prin textul de fata, trebuie sa fac un excurs introductiv in istoria apropiata. Adica sa regasesc undeva in memorie imaginea Teatrului National "Vasile Alecsandri" din Iasi din urma cu 10 ani, sa zicem. Sau din urma cu 5 ani. Si o sa va povestesc, pe scurt, doua momente.
Ma opresc mai intai la o zi cand un cunoscut dramaturg si prozator iesean mi-a cerut o intalnire pentru a-mi explica modul in care e blocat insistent de conducerea de atunci a Nationalului, desi avea un contract pentru montarea unei piese. Omul semnase deci contractul, apoi fusese amanat si rasamanat, pana la exasperare. In acest timp, actorii si regizorii repetau diverse piese imbatranite in proiect, montate fara elemente de noutate. In acei ani, punerea in scena a ciclului de Chirite devenise legendara printre ieseni, nicidecum intr-un sens pozitiv: substantivul comun "teatru" era de multe ori inlocuit, ironic, fireste, cu numele personajului celebru al lui Alecsandri: "Ce faci? Mergem in weekend la o Chirita?". Dupa multa vreme si dupa multe scandaluri in presa, dramaturgul contemporan caruia am sa-i trec numele sub tacere a ajuns totusi sa-si vada, in fine, piesa jucata. Dar nu stiu unde a mai gasit rezerve de bucurie pentru acel succes.
O alta povestioara ma obliga sa aduc aminte de un moment in care eram coordonator al paginii de cultura la un cotidian iesean: Nationalul nu prea era reflectat in acea pagina, iar la un moment dat redactorul-sef m-a chemat la el, pentru a-mi atrage atentia asupra acestui lucru. Am dat din umeri, fireste. Despre ce sa scriu? Sa prezint piesele "lesinate" pe care le stiau deja toti iesenii? M-a privit uluit: fireste ca nu-si dorea asta, ce, eram nebun? Nu, ma sfatuia sa ma duc la actori si sa-i atat cu intrebari despre directorul de atunci al teatrului, apoi sa ma duc chiar la director s
