Numele dvs. este Andreia Mihail şi sunteţi critic de teatru şi de film, meserie în care aţi publicat sporadic în periodice de specialitate şi în care aţi făcut un doctorat. La un moment dat, îmi spuneţi în scrisoarea care-mi soseşte din Canada, când situaţia criticii s-a cam ciudăţit, termenul vă aparţine, aţi început să scrieţi proză. Polirom v-a publicat anul trecut un mic roman, Marta - sau etiologia inconturnabilului eşec, semnat Cora Flavian. Ulterior, aţi terminat un volum de proză scurtă, din care îmi trimiteţi o secvenţă, în speranţa că o să-mi placă, şi chiar mi-a plăcut, gândindu-mă că nu v-ar deranja să apară, puţin înghesuită însă, aici, în spaţiul Post-restantului de care dispun, cu câteva cuvinte de prezentare, alese din propriile dvs. cuvinte din scrisoarea abia sosită. Nu v-am citit cartea apărută anul trecut, o s-o caut cu interes. Mi-ar fi plăcut să ştiu ce vârstă aveţi şi dacă locuiţi în ţară sau în îndepărtata Canadă. Secvenţa aţi intitulat-o Nu uitaţi, speranţa e violentă. într-adevăr, se citeşte uşor şi mi se pare interesantă în ideea că şi, sau mai ales, un copil de nomenclaturist se poate trezi mutilat pentru toată viaţa, psihic distrus de tarele regimului comunist. Cititorii Post-restantului sunt invitaţi să parcurgă cu atenţie textul amar de o simplitate exemplară, pe care ni l-aţi propus. Iată-l: "Trăim... în lumi paralele, nu ştiai? Eu îl întrebasem cum de merge cu bicicleta prin parc, că nu era voie. Avea o bicicletă foarte bună, după care l-aş fi putut localiza cu destulă precizie din prima, dar eu nu mă pricep la biciclete. Aşa că l-am evaluat doar după felul în care se exprima: urban, inteligent, bine şcolit, nuanţat, personal. Cu o foarte fină tentă sfidătoare. Lumi paralele? Una elaborează interdicţii, alta le ignoră, voia probabil să spună. Ei bine, el o luase paralel rău de tot.

Copil de nomenclaturişti, trăise confortul şi