Evreii, se ştie, n-au fost printre partizanii care, retraşi în munţi, s-au opus comuniştilor şi îi aşteptau pe americani. N-au prea fost, dar Ionel Ştrulovici s-a aflat, totuşi, în Munţii Făgăraş din 1949 până în 1952. Aproape trei ani. Trei ani lungi, în care doar încăpăţânarea l-a ajutat să nu se arunce într-o râpă şi să termine cu totul şi cu toate.

Pe vremea aceea, lucrurile erau prea noi pentru ca să mai uimească pe cineva şi nici "Jurnalul" lui Sebastian nu fusese încă tipărit, ca lumea să apuce să se mire de cele întâmplate sub nasul ei. Erau vremuri grele şi oamenii îşi vedeau de ale lor. Ionel Ştrulovici a ajuns în munţi fiindcă, după ce a reuşit să recupereze atelierul de împletituri de paie pentru învelit recipiente şi l-a diversificat până la mobilier de grădină, lucrând cu cinci oameni, s-a văzut iarăşi lipsit de obiectul muncii. Prima oară i s-a luat tatălui său micuţa întreprindere prin Oficiul de Românizare. Atunci s-a găsit un subterfugiu, aşa cum s-a tot găsit, de mii de ani, câte un subterfugiu: tatăl lui Ionel a semnat o hârtie prin care îi ceda atelierul domnului Costel Costea, prietenul şi vecinul său. Deşi Costel l-a asigurat că nu se va schimba nimic, tatăl lui Ionel n-a iscălit decât atunci când Pavloviciu, şeful de la "românizare", a început să se joace tot mai agitat cu revolverul pe care şi l-a scos din toc. Pavloviciu şedea de o parte a biroului şi Moise Ştrulovici în faţa foii aceleia blestemate de hârtie, de cealaltă. Până la urmă, a semnat. Costea s-a ţinut de cuvânt şi lucrurile nu s-au schimbat în atelierul de împletituri de paie, doar că Ştrulovici n-a putut să uite nici o clipă că, din punct de vedere legal, atelierul nu mai e al său.

Pe urmă, după 23 August, întreprinderea a revenit şi cu acte proprietarului ei dintâi. Numai că acesta, Moise Ştrulovici, s-a îmbolnăvit de inimă şi a murit - din cauza necazurilor, susţin