Erau împrăştiaţi pe străzi şi pe mahalale, purtau la gulerele vestonului, frumos brodate, câte două chei, încrucişate, simbol al pazei şi siguranţei publice - erau poliţiştii de ieri. Un fluier se auzea în ceas de seară. Toată lumea îl recunoştea, era cel al „gardianului“ ales cu acribie, al „cerberului“ străzii. Odată auzit, acest sunet îl liniştea pe cetăţeanul de rând, făcând să răzbească în liniştea camerei declaraţiile: „Acum putem dormi liniştiţi. Suntem păziţi!“. „Şi aşa era. Fluierele se îngemănau, orchestrat, ca o melodie avertizoare, dar şi de caldă reverie sau ca un cor de muezini“, povestesc copiii vremurilor de atunci, cititori cu nesaţ ai romanelor cu poliţişti celebri, astăzi oameni de litere, printre ei Constantin Gherghiu şi Alexandru Firescu. Stau mărturie acelor vremuri povestirile lor adunate în „Craiova, mon amour“. „Când mergeam la şcoală, la «Obedeanu», priveam curioşi printre zăplazurile clădirii din strada Primăverii, azi Elena Teodorini, în care sălăşluia sectorul poliţiei. Urmăream, iscoditor, siluetele celor care veneau să dea «raportul nopţii», adesea ducând cu ei şi câte un turbulent sau un infractor sadea. Priveam aceste scene cu interes şi, mai ales, cu respect. O dată l-am văzut pe temutul chestor Oagă scos din minţi, «încălcând» regulamentul. În văzul trecătorilor, aliniase un şir de «bănuiţi», îi descălţase pe iarba jilavă de brumele toamnei şi-i ameninţa rituos: «Dacă nu declară vreunul din voi cine a furat la cutare şi cutare, vă calc pe picioare până intră os în os. De mărturisiţi, promit să vă îndulcesc situaţia, altfel nici ghiavolul nu vă scapă!». Oagă călca abrupt, iar cizmele sale, totdeauna strălucitoare, aveau mărimea 44; ambele încălţări deveneau parcă, ad-hoc, «înaintaşele» semnalizatoarelor ultramoderne «de minciuni» uzitate astăzi“. Şi uite aşa, chestorul Oagă, ca şi urmaşul său Scarlat Costângioară, modele de vir